Duminică dimineața plecat-am cu trenul de 8 din Brașov spre Zărnești pentru o plimbărică-n Piatra Craiului. Cum vremea se anunța frumoasă am ales de cu seară (Doru și subsemnata) să mergem pe Padina Șindileriei, Leiterschlucht numită în vechime. După un scurt popas la o alimentărie din Zărnești am luat-o la pas spre drumul de Plaiu Foii pe care l-am părăsit rapid pentru a intra în poteca spre Șaua Chiliilor. Din poveste în poveste, am trecut de o turmă de oi ce pășteau la poalele pădurii, am admirat primele brândușe de toamnă ce se ițeau curioase și dornice de soare din iarbă, am trecut de schit și iată-ne în pădurea încă verde, a cărei potecă ne-a purtat aproape pe nesimțite spre intrarea în padină.Ca orice padină care se respectă are o poartă cu prag, adică Săritoarea Scării, dotată cu un lanț de sprijin spre ușurarea accesului. Am văzut lanțul, însă în dreapta mai era o cale de intrare, o săritoare mai micuță care părea destul de interesantă, drept pentru care am zis să vedem cum îi. Un ciot a servit drept primă priză de picior, da’ dar ce faci că a doua era cam ca o menghină, prize de mână nu prea, teoretic dacă te împingeai repede și te transformai în păianjen ajungeai sus. Și stânca era rece de numa. Abandonez, îl las pe Doru, cearcă și el , confirmă că prizele sunt spălate, așa că ne-am întors la lanț care ne-a ajutat să trecem pragul de 4-5 m.
Și iată-ne intrați pe valea îngustă străjuită de pereții maiestuoși.
Străbatem grohotișul, trecem de Peretele Șindileriei, valea se deschide asemeni unei clepsidre și soarele ne bate drept în față învăluindu-ne într-o lumină blândă. Înaintăm prin grohotișul prin care se mai ițeau flori galbene de arnică, traversăm valea pe sub Cetatea Șindileriei, ne lăsăm privirile furate de turnurile de calcar profilate pe cerul de un albastru cum numa toamna poți vedea. Continuăm a urca pe grohotiș, lăsăm în dreapta Vâlcelul Acului și cotim la stânga prin Vâlcelul Secundar unde poposim câteva minute pentru a admira un scoruș încărcat cu fructe roșii ca rubinele.
Pas cu pas, vorbă cu vorbă ieșim în strungă, înotăm prin jnepeniș, ciugulim fructe de smârdar, Doru e de părere că au gust de morcov, da’ cum înainte de a gusta mă delectasem cu florile bujorului…nu l-am prea simțit. Ieșim ușurel în creastă, ne clătim ochii cu priveliștea din zare...uite Țara Bârsei cât vezi ochii-n față și cerul cerul ăsta albastru....
Urcând și coborând ajungem și la vf Turnu unde ne-am lăfăit în soare și, profitând de faptul că vântul dormea am scos merindea din rucsaci, nu că ne-ar fi fost foame, da să-i mai golim.
Înainte de a ne lăsa copleșiți de lenea de după masă, am salutat Piatra Mică și ne-am pornit spre ref. Ascuțit ieșind în creastă și rezistând cu greu tentației de a ne opri la degustat merișoare. Am ales varianta mănânc, merg și privesc zâmbind spre padina ce ne scosese-n vârf.
Poteca ne-a coborât apoi o porțiune de drum în pădure, ne-a scos într-un luminiș plin de zmeuriș...fără zmeură și ne-a urcat iar în creastă, sus, jos, pe stâncă și prin jnepeniș și tot așa până creasta a devenit tot mai lată acoperită de iarba ce mai păstra parfumul stins al verii.
Ajuns-am și la vf Ascuțit unde ne-am amintit de tura precedentă întâmplată într-o iarnă , tură în care am văzut un ciopor de capre prietenoase ce ne-au ajutat să uităm de frig.
Cum timpul ne cam împingea de la spate n-am mai zăbovit la refugiu, l-am salutat din mers și ne-am dat la vale pe Padinile Frumoase care își merită numele din plin. De la refugiu poteca urmează o muchie înierbată ce te îndeamnă la mers vioi, părăsește apoi muchia și se transformă într-un tobogan circular și continuă prin grohotiș. Ajunși la capătul lui, traseul te poartă fain frumos prin stânga înspre cabană. Asta dacă vrei,dar noi nu am vrut. Căci în față se întindea o vale frumușică și cum nu știam răspunsul la întrebarea – Or fi multe bălării pe aici ?, am decis rapid că există o singură cale de a-l afla.
Prima porțiune, prin grohotiș nu ne-a încurcat la mers, doar coborâsem de pe unul, dar apoi am bălăurit prin pentru a ocoli săritorile din cale. După prima, coborând noi pe panta înierbată, Doru găsește o tufă de ruzinci, le încercăm să vedem dacă-s coapte..erau, așa că neștiind în acel moment cum se cheamă valea i-am spus că o botez Valea Ruzincii lucru cu care a fost de acord. E drept că alte tufe de ruzinci n-am mai găsit, da nu asta e important. Azi am aflat că de fapt am coborât pe Valea Cheii...
Continuăm coborârea ce devine tot mai sinuoasă, dăm și de izvor, mai pe iarbă, mai peste trunchiuri căzute, prin brădet și prin urzici, care or fi bune la reumatism da nu aplicate direct, părerea mea, ajungem în partea inferioară a văii și mergem pe firul de-acum generos al apei.
În scurtă vreme ajungem la pepinieră și de acolo cotim frumușel la stânga pe forestier înspre Prăpăstii pe care le-am străbătut în pas voios de pionier deși știam că nu avem șanse să prindem trenu de 18 . Prin Prăpăstii, o peșteră imensă al a cărei tavan s-a prăbușit, rămânând pereții laterali care impresionează atât prin înălțime, dar mai ales prin formele frumoase, sălbatice, dar și delicate, adevărată operă de artă a naturii, erau turiști de toate felurile, unii se credeau la nuntă și chiuiau de numa, alții se plimbau agale..ca duminica la amiaz. Și am tot dat din bocanci pe drum pân la Botorog și de-acolo pe lângă firul Izvoarelor Domnești pân la Gura Râului unde erau tradiționalii gratargii cu cortu și muzica...așa cum o înțeleg ei . Am străbătut apoi străduțele liniștite pâna-n centru unde am avut noroc și am prins o ocazie spre Brașov, așa că încadrându-ne în timp am putut încheia tura cu tradiționalul ceai de hamei, marca Ciuc de data asta.
