joi, 14 iulie 2011

Lectia de istorie- Biserici fortificate din Transilvania


Sâmbătă seara, purtând încă în priviri imaginea Craiului pe ale cărui poteci ne petrecusem ziua, ne tot întrebam la un binemeritat ceai de hamei ce am putea face  a doua zi . Opțiuni aveam destule, dar nu mai vroiam un traseu expus soarelui care ne ascultase rugile din turele precedente și ne blagoslovise din plin toată ziua, vroiam să fie și mai scurt...ehe, oameni pretențioși. Așa că, din vorbă în vorbă am decis să vizităm bisericile fortificate din împrejurimile Brașovului și poate să ajungem și la Sighișoara. 
Așa că, duminică dimineața  am pornit din Brașov, ușor somnoroși Max, eu , Ștefan și Lukacs spre prima destinație- Saschiz. Se prefigura încă o zi caniculară așa că ne-am bucurat de alegerea făcută sporovăind pentru a ne mai trezi .Am schimbat un pic planul optând să facem un mic ocol pe la cetatea Rupea , care de pe șosea apare ca o corabie fără catarge odihnindu-se pe vârful unui deal . Lăsăm mașina un pic mai jos de biserică și urcăm străduța liniștită  ce se îngustează până devine drumeag de pământ mărginit de grădini și iată-ne la baza cetății. Zidul împrejmuit de schele, liniște și pace, poarta mică închisă, oof oare chiar să nu fie nimeni să ne deschidă? Decidem să dăm măcar ocol cetății și, victorie, la poarta principală zărim un nene pe un scăunel. Dăm binețe și întrebăm dacă putem vizita cetatea. Omul ne zice că e în proces de restaurare, da să vorbim cu paznicul ....,care apare aproape instantaneu și, după ce se lasă un pic rugat ne dă voie să intrăm. Ne întâmpină un schnautzer legat în lanț toropit deja de căldură și două rotwailerițe lenevind în potecă.
Ne uităm la un panou cu planul cetății- Turnul Slaninii, Turnul Slujitorilor, magazia cu pulbere, Turnul Pentagonal, poarta de intrare in cetatea de mijloc, Turnul Ungrei, Camera judelui regal, Camera judelui scaunal, Turnul Cercetasilor, capela cetatii, Portita Cercetasilor, Turnul Scribilor, Turnul cu vârful ingrosat.... Un sistem bine organizat din care a rămas numai rama, și aceea zdrențuită.
Cetatea Rupea ridicată pe dealul Cohalmului are un sistem de fortificare construit din trei incinte: Cetatea de Sus (construită înainte de colonizarea germană), Cetatea de Mijloc (ridicată în secolul al XV-lea) și Cetatea de Jos (ridicată în secolul al XVIII-lea) . Pășim tăcuți printre ruine urcând drumul în spirală. Ziduri roase de vreme și vremuri,urmele unor încăperi, un loc în care oamenii locului au găsit adăpost pentru a-și continua viața în vreme de război și epidemii, cetatea este tristă și ușor umilă, asemeni unui faimos războinic ajuns la bătrânețe, uitat de lume.
Ajungem în cetatea de sus, dăm  de ceea ce va fi fost un turn de observație pe ale cărui ziduri interioare găsim inscripții tocmaaaa de la 1971 când un Macovei din Gura Humorului a descoperit și el lumea.
    Părăsim cetatea și revenim la mașină pentru a ne continua drumul spre Sachiz. Șoseaua urcă printre dealuri vălurite în verde și auriu, trecem și de fantomaticul sat Mihai Viteazu și iată-ne la Saschiz. Comună de oameni gospodari, puzderie de trandafiri în fața caselor, liniștea specifică zilelelor de duminică...Nici anul acesta însă nu am avut noroc să vizităm biserica maiestuoasă. Anul trecut erau schele, anul acesta dăduseră cu nu știu ce soluție pe băncile din biserică, așa că accesul nu era posibil.Nici măcar în curte. Nu-i bai, încercăm și la anul.
Înapoi în mașină spre următoarea destinație- Cetatea țărănească de la Archita.
      Ieșim din Sachiz și după vreo 10 minute traversăm calea ferată, facem dreapta și însoțim drumu de fier trecând prin Mureni, un sat mic, dar bine îngrijit, cu case cochete, nealterate încă de tendințele arhitectonice moderne. O dată cu ieșirea din sat se termină și drumul asfaltat și începe tropa-trop-ul pe pietriș. Străbatem agale podișul Hârtibaciului printre lanuri de porumb, floarea soarelui, fânețe cosite, ne zâmbesc macii și toate florile verii, ne mai prăfuiește câte o Dacie sau o mașină de teren pentru care terenul accidentat nu contează, ne ademenesc norii spre alte lumi, murim de cald și visăm la hectolitri de limonadă, corcodușii de pe marginea drumului sunt plini de rod și uite-așa ajungem în Archita. Parcăm mașina vizavi de biserică și, având experința de anu trecut ne îndreptăm spre punctul de informare turistică – crâșma satului. Două la număr. O evităm pe prima din motive de manele și ne îndreptăm spre cealaltă care părea și mai prietenoasă. Doamna de la bar ne este de mare ajutor și o sună pe doamna care are cheile  anunțându-ne că va veni în 20 de minute. Perfect, între timp ne răcorim înăuntru într-o sală boltită din piatră. N-am scăpat însă de fondu sonor cu pretenții de muzică. Ne-am delectat cu lălăita, zbânțuita și ce-o mai fi fost că nu mi-a rămas nimic în memorie. Din fericire a apărut și păstrătoarea cheilor și iată-ne in curte casei parohiale din care se intră în cetate.
Pe colțul casei parohiale, nelocuită în prezent se află o inscripție- ORA ET LABORA ( Roagă-te și muncește) – deviza călugărilor benedectini.
Casa este în stare bună, dar la ce ar folosi un preot într-o comunitate în care din 300 de enoriași au rămas 3 (ghidul nostru și fiicele sale) ? Ceilalți au plecat în Germania și vin numai când se serbează zilele satului . 
Cetatea are dublă incintă, în prima găsindu-se Biserica evanghelică. Inițial bazilică romanică cu trei nave, fără turn a fost transformată în biserică sală gotică o dată cu lucrările de fortificare în jurul anului 1500. Intrăm pe ușa neverosimil de mică. În biserică e răcoare, pe altar sunt flori în vase de ceramică, panourile de lemn vopsit poartă patina timpului, plutește un vag miros de mucegai. Vestea bună este că în vara aceasta biserica va intra în renovare și astfel, va fi salvată. Ieșim din biserică, urc în Turnul Slăninii, gol și plin de praf în care înainte vreme sătenii aduceau iarna hălcile de slănină afumată, fiecare având cârligul său. Aveau voie să o mănânce abia după prima durduială (ploaie) de primăvară când începeau muncile câmpului. În funcție de numărul membrilor familiei se stabilea și cantitatea ce putea fi luată săptămânal. Un mod eficient de evitare a risipei și de asigurare a rezervelor până la următorul Ignat. 
 
Nu am mai intrat în a doua incintă căci fusesem anul trecut, preferând să zăbovesc pe lângă zidurile de apărare năpădite de ierburi. Și a mai fost și vișinul care mi-a captat atenția atât timp cât am putut culege acrișoarele-i fructe de pe ramuri ...
Mulțumindu-i doamnei pentru osteneală am ieșit în zăduful zilei căci mai aveam drum lung nainte. 

Părăsim Archita, ea însăși părăsită de mulți locuitori dovadă stând casele cu scânduri bătute în ferestre și ne facem curaj pentru drumul spre Dârjiu.Și am avut nevoie căci a fost lung și anevoios, bine că nu plouase în ajun ...Străbatem acum partea de jos a podișului, printre trestii, lanuri de grâu ce așteptau secerișul, țipenie de om cu excepția unu puști pe bicicletă ce se uita curios la noi. Șerpunind, incnind la hopuri, urcând și coborând ajungem în Dârjiu. Intrăm în sat, Ștefan întreabă – unde e biserica, îi zic că în centru și se amuză copios. Căldură mare, monșer! Ajungem și în centru, na, uite lângă Primărie, Sfat popular sau ce o mai fi , biserica și un pic mai sus, crâșma în zona căreia parcăm.
Ne întoarcem la biserică, citim că ar veni cineva pe la ora 15, biine, hai să așteptăm un pic. Ne plimbăm puțin prin jurul bisericii, redescopăr cu plăcere ceasul solar de pe Turnul Sud Vestic, amplasat acolo prin 1622.

Căldura ne cam moleșise așa că am decis să mergem la centrul de informare turistică, numita crâșmă să ne răcorim cumva.Intrăm, întreb pe domnul de la bar dacă se poate vizita biserica, confirmă cu detalii, după câteva minute confirmă și un nene cam împleticit la limbă că da și dă alte detalii, vin și băieții și începe o intreagă poveste, de data asta în limba maghiară , din care am înțeles tot, nu. M-am gândit apoi că, poate dacă vorbeau mai rar aș fi priceput ceva.
După aproape jumătate de oră apare și păstrătoarea cheilor care ne permite să intrăm în biserică. Iată ce scrie în pliantul pe care l-am păstrat de anul trecut- Nașterea Bisericii Unitariene a fost anunțată de o stea, care a fost proclamarea libertății religiei de Parlamentul de la Turda din anul 1568. Acest lucru s-a întâmplat prima dată în cursul istoriei aici în Transilvania.Pe vremea aceea inchiziția își făcea victimele ei pe continentul european.Parlamentul a adoptat că nimeni nu poate fi persecutat din cauza convingerilor sale religioase pentru că credința este un dar sfânt de la Dumnezeu.
Biserica unitariană din Dârjiu datează din sec. XIV-XV, având o arhitectură gotică de tip biserică-sală, accentuând ideea de comuniune și egalitate. În secolul al XVI-lea a fost fortificată, deasupra bolţilor fiind amenajat un drum de strajă scos în consolă, cu ferestre de tragere. Nu a fost neglijat însă nici aspectul estetic, prin realizarea bolților gotice cu nervuri, accentuând senzația de adâncime.
Îmi este foarte dragă această biserică, cu frescele ei șterse de timp, cu băncile albastre pe pupitrele cărora stau cărțile de rugăciune îmbracate în etamină cusută cu ață albastră, baptisteriul acoperit cu un ștergar mare alb cu motive albastre pe care se află un vas de ceramică, da, alb cu albastru, panourile pictate cu motive florale. 
Ieșim din biserciă și ne continuăm periplul pe sub acoperișul interior unde la primul nivel se află un muzeu etnografic, iar la etaj se află cămările în care și sătenii păstrează și acum rezervele de alimente. 
Împinși de curiozitate urcăm și în turnul clopotniței, doamna ne spune că scările de lemn nu-s foarte sigure, ne uităm puțin , descoperim că e similar cu cel de la Cisnădioara și coborâm pentru a urca din nou în Turnul Slăninii - a se citi al ispitei, căci îmbiau de numa bunătățile acelea afumate printre care se lăfăia, bine afumat și un picior de porc. Am devorat din priviri și am amușinat ca ogarii și, gata!
Coborâm salivând, plătim bilete de vizitare și ne luăm la revedere de la ghidul nostru .
Părăsim Dârjiul și regăsim drumul asfaltat, dă-i bice, că ne-a ajuns cât am mers cu viteza melcului. Trecem prin Ulieș, Nicolești, Oțeni ( e ceva cu satul ăsta, Academia Română să fie pe fază !), Tăureni, Feliceni și ajungem la Odorhei unde se afla nutrețul pentru caii putere ai mașinii. Alimentăm și urmează întrebarea- Sighișoara sau Brașov? Apăi, dacă tot ne-am pus pe fapte, să mergem pân la capăt! Așa că ne-am îndreptat spre Sighișoara cu un mic ocol, că așa e când te iei cu vorba, mai ratezi indicatoare.
Era aproape de înserare când am ajuns în cetate, atmosferă pașnică de stațiune, așa că, după ce am  luat prânzul-cină ne-am preumblat puțin prin cetate dându-ne seama că și de ea ne fusese dor, ca de orice loc drag .
Cum oboseala își cerea drepturile ne-am îmbarcat rapid și ne-am îndreptat spre Brașov mulțumiți că și wekeendul acesta am primit...ce am meritat.