Miez de nucă, dor de ducă

Lectia de istorie- Biserici fortificate din Transilvania

2011-07-14T06:49:00.000-07:00

Sâmbătă seara, purtând încă în priviri imaginea Craiului pe ale cărui poteci ne petrecusem ziua, ne tot întrebam la un binemeritat ceai de hamei ce am putea face a doua zi . Opțiuni aveam destule, dar nu mai vroiam un traseu expus soarelui care ne ascultase rugile din turele precedente și ne blagoslovise din plin toată ziua, vroiam să fie și mai scurt...ehe, oameni pretențioși. Așa că, din vorbă în vorbă am decis să vizităm bisericile fortificate din împrejurimile Brașovului și poate să ajungem și la Sighișoara.

Așa că, duminică dimineața am pornit din Brașov, ușor somnoroși Max, eu , Ștefan și Lukacs spre prima destinație- Saschiz. Se prefigura încă o zi caniculară așa că ne-am bucurat de alegerea făcută sporovăind pentru a ne mai trezi .Am schimbat un pic planul optând să facem un mic ocol pe la cetatea Rupea , care de pe șosea apare ca o corabie fără catarge odihnindu-se pe vârful unui deal . Lăsăm mașina un pic mai jos de biserică și urcăm străduța liniștită ce se îngustează până devine drumeag de pământ mărginit de grădini și iată-ne la baza cetății. Zidul împrejmuit de schele, liniște și pace, poarta mică închisă, oof oare chiar să nu fie nimeni să ne deschidă? Decidem să dăm măcar ocol cetății și, victorie, la poarta principală zărim un nene pe un scăunel. Dăm binețe și întrebăm dacă putem vizita cetatea. Omul ne zice că e în proces de restaurare, da să vorbim cu paznicul ....,care apare aproape instantaneu și, după ce se lasă un pic rugat ne dă voie să intrăm. Ne întâmpină un schnautzer legat în lanț toropit deja de căldură și două rotwailerițe lenevind în potecă.

Ne uităm la un panou cu planul cetății- Turnul Slaninii, Turnul Slujitorilor, magazia cu pulbere, Turnul Pentagonal, poarta de intrare in cetatea de mijloc, Turnul Ungrei, Camera judelui regal, Camera judelui scaunal, Turnul Cercetasilor, capela cetatii, Portita Cercetasilor, Turnul Scribilor, Turnul cu vârful ingrosat.... Un sistem bine organizat din care a rămas numai rama, și aceea zdrențuită.

Cetatea Rupea ridicată pe dealul Cohalmului are un sistem de fortificare construit din trei incinte: Cetatea de Sus (construită înainte de colonizarea germană), Cetatea de Mijloc (ridicată în secolul al XV-lea) și Cetatea de Jos (ridicată în secolul al XVIII-lea) . Pășim tăcuți printre ruine urcând drumul în spirală. Ziduri roase de vreme și vremuri,urmele unor încăperi, un loc în care oamenii locului au găsit adăpost pentru a-și continua viața în vreme de război și epidemii, cetatea este tristă și ușor umilă, asemeni unui faimos războinic ajuns la bătrânețe, uitat de lume.

Ajungem în cetatea de sus, dăm de ceea ce va fi fost un turn de observație pe ale cărui ziduri interioare găsim inscripții tocmaaaa de la 1971 când un Macovei din Gura Humorului a descoperit și el lumea.

Părăsim cetatea și revenim la mașină pentru a ne continua drumul spre Sachiz. Șoseaua urcă printre dealuri vălurite în verde și auriu, trecem și de fantomaticul sat Mihai Viteazu și iată-ne la Saschiz. Comună de oameni gospodari, puzderie de trandafiri în fața caselor, liniștea specifică zilelelor de duminică...Nici anul acesta însă nu am avut noroc să vizităm biserica maiestuoasă. Anul trecut erau schele, anul acesta dăduseră cu nu știu ce soluție pe băncile din biserică, așa că accesul nu era posibil.Nici măcar în curte. Nu-i bai, încercăm și la anul.

Înapoi în mașină spre următoarea destinație- Cetatea țărănească de la Archita.

Ieșim din Sachiz și după vreo 10 minute traversăm calea ferată, facem dreapta și însoțim drumu de fier trecând prin Mureni, un sat mic, dar bine îngrijit, cu case cochete, nealterate încă de tendințele arhitectonice moderne. O dată cu ieșirea din sat se termină și drumul asfaltat și începe tropa-trop-ul pe pietriș. Străbatem agale podișul Hârtibaciului printre lanuri de porumb, floarea soarelui, fânețe cosite, ne zâmbesc macii și toate florile verii, ne mai prăfuiește câte o Dacie sau o mașină de teren pentru care terenul accidentat nu contează, ne ademenesc norii spre alte lumi, murim de cald și visăm la hectolitri de limonadă, corcodușii de pe marginea drumului sunt plini de rod și uite-așa ajungem în Archita. Parcăm mașina vizavi de biserică și, având experința de anu trecut ne îndreptăm spre punctul de informare turistică – crâșma satului. Două la număr. O evităm pe prima din motive de manele și ne îndreptăm spre cealaltă care părea și mai prietenoasă. Doamna de la bar ne este de mare ajutor și o sună pe doamna care are cheile anunțându-ne că va veni în 20 de minute. Perfect, între timp ne răcorim înăuntru într-o sală boltită din piatră. N-am scăpat însă de fondu sonor cu pretenții de muzică. Ne-am delectat cu lălăita, zbânțuita și ce-o mai fi fost că nu mi-a rămas nimic în memorie. Din fericire a apărut și păstrătoarea cheilor și iată-ne in curte casei parohiale din care se intră în cetate.

Pe colțul casei parohiale, nelocuită în prezent se află o inscripție- ORA ET LABORA ( Roagă-te și muncește) – deviza călugărilor benedectini.

Casa este în stare bună, dar la ce ar folosi un preot într-o comunitate în care din 300 de enoriași au rămas 3 (ghidul nostru și fiicele sale) ? Ceilalți au plecat în Germania și vin numai când se serbează zilele satului .

Cetatea are dublă incintă, în prima găsindu-se Biserica evanghelică. Inițial bazilică romanică cu trei nave, fără turn a fost transformată în biserică sală gotică o dată cu lucrările de fortificare în jurul anului 1500. Intrăm pe ușa neverosimil de mică. În biserică e răcoare, pe altar sunt flori în vase de ceramică, panourile de lemn vopsit poartă patina timpului, plutește un vag miros de mucegai. Vestea bună este că în vara aceasta biserica va intra în renovare și astfel, va fi salvată. Ieșim din biserică, urc în Turnul Slăninii, gol și plin de praf în care înainte vreme sătenii aduceau iarna hălcile de slănină afumată, fiecare având cârligul său. Aveau voie să o mănânce abia după prima durduială (ploaie) de primăvară când începeau muncile câmpului. În funcție de numărul membrilor familiei se stabilea și cantitatea ce putea fi luată săptămânal. Un mod eficient de evitare a risipei și de asigurare a rezervelor până la următorul Ignat.

Nu am mai intrat în a doua incintă căci fusesem anul trecut, preferând să zăbovesc pe lângă zidurile de apărare năpădite de ierburi. Și a mai fost și vișinul care mi-a captat atenția atât timp cât am putut culege acrișoarele-i fructe de pe ramuri ...

Mulțumindu-i doamnei pentru osteneală am ieșit în zăduful zilei căci mai aveam drum lung nainte.

Părăsim Archita, ea însăși părăsită de mulți locuitori dovadă stând casele cu scânduri bătute în ferestre și ne facem curaj pentru drumul spre Dârjiu.Și am avut nevoie căci a fost lung și anevoios, bine că nu plouase în ajun ...Străbatem acum partea de jos a podișului, printre trestii, lanuri de grâu ce așteptau secerișul, țipenie de om cu excepția unu puști pe bicicletă ce se uita curios la noi. Șerpunind, incnind la hopuri, urcând și coborând ajungem în Dârjiu. Intrăm în sat, Ștefan întreabă – unde e biserica, îi zic că în centru și se amuză copios. Căldură mare, monșer! Ajungem și în centru, na, uite lângă Primărie, Sfat popular sau ce o mai fi , biserica și un pic mai sus, crâșma în zona căreia parcăm.

Ne întoarcem la biserică, citim că ar veni cineva pe la ora 15, biine, hai să așteptăm un pic. Ne plimbăm puțin prin jurul bisericii, redescopăr cu plăcere ceasul solar de pe Turnul Sud Vestic, amplasat acolo prin 1622.

Căldura ne cam moleșise așa că am decis să mergem la centrul de informare turistică, numita crâșmă să ne răcorim cumva.Intrăm, întreb pe domnul de la bar dacă se poate vizita biserica, confirmă cu detalii, după câteva minute confirmă și un nene cam împleticit la limbă că da și dă alte detalii, vin și băieții și începe o intreagă poveste, de data asta în limba maghiară , din care am înțeles tot, nu. M-am gândit apoi că, poate dacă vorbeau mai rar aș fi priceput ceva.

După aproape jumătate de oră apare și păstrătoarea cheilor care ne permite să intrăm în biserică. Iată ce scrie în pliantul pe care l-am păstrat de anul trecut- Nașterea Bisericii Unitariene a fost anunțată de o stea, care a fost proclamarea libertății religiei de Parlamentul de la Turda din anul 1568. Acest lucru s-a întâmplat prima dată în cursul istoriei aici în Transilvania.Pe vremea aceea inchiziția își făcea victimele ei pe continentul european.Parlamentul a adoptat că nimeni nu poate fi persecutat din cauza convingerilor sale religioase pentru că credința este un dar sfânt de la Dumnezeu.

Biserica unitariană din Dârjiu datează din sec. XIV-XV, având o arhitectură gotică de tip biserică-sală, accentuând ideea de comuniune și egalitate. În secolul al XVI-lea a fost fortificată, deasupra bolţilor fiind amenajat un drum de strajă scos în consolă, cu ferestre de tragere. Nu a fost neglijat însă nici aspectul estetic, prin realizarea bolților gotice cu nervuri, accentuând senzația de adâncime.

Îmi este foarte dragă această biserică, cu frescele ei șterse de timp, cu băncile albastre pe pupitrele cărora stau cărțile de rugăciune îmbracate în etamină cusută cu ață albastră, baptisteriul acoperit cu un ștergar mare alb cu motive albastre pe care se află un vas de ceramică, da, alb cu albastru, panourile pictate cu motive florale.

Ieșim din biserciă și ne continuăm periplul pe sub acoperișul interior unde la primul nivel se află un muzeu etnografic, iar la etaj se află cămările în care și sătenii păstrează și acum rezervele de alimente.

Împinși de curiozitate urcăm și în turnul clopotniței, doamna ne spune că scările de lemn nu-s foarte sigure, ne uităm puțin , descoperim că e similar cu cel de la Cisnădioara și coborâm pentru a urca din nou în Turnul Slăninii - a se citi al ispitei, căci îmbiau de numa bunătățile acelea afumate printre care se lăfăia, bine afumat și un picior de porc. Am devorat din priviri și am amușinat ca ogarii și, gata!

Coborâm salivând, plătim bilete de vizitare și ne luăm la revedere de la ghidul nostru .

Părăsim Dârjiul și regăsim drumul asfaltat, dă-i bice, că ne-a ajuns cât am mers cu viteza melcului. Trecem prin Ulieș, Nicolești, Oțeni ( e ceva cu satul ăsta, Academia Română să fie pe fază !), Tăureni, Feliceni și ajungem la Odorhei unde se afla nutrețul pentru caii putere ai mașinii. Alimentăm și urmează întrebarea- Sighișoara sau Brașov? Apăi, dacă tot ne-am pus pe fapte, să mergem pân la capăt! Așa că ne-am îndreptat spre Sighișoara cu un mic ocol, că așa e când te iei cu vorba, mai ratezi indicatoare.

Era aproape de înserare când am ajuns în cetate, atmosferă pașnică de stațiune, așa că, după ce am luat prânzul-cină ne-am preumblat puțin prin cetate dându-ne seama că și de ea ne fusese dor, ca de orice loc drag .

Cum oboseala își cerea drepturile ne-am îmbarcat rapid și ne-am îndreptat spre Brașov mulțumiți că și wekeendul acesta am primit...ce am meritat.

Un sat fără câini și cocoși pe gard

2011-05-02T22:58:00.000-07:00

Muntii Grohotis cu soare, zăpadă si ghiocei

2011-03-15T02:08:00.000-07:00

După tura din ianuarie în care am avut parte de vânt și ceață, am decis să ne încercăm norocul într-o zi cu soare, adică duminica ce tocmai a trecut.Pornim cu mașinile din Brașov pe la 8 și un pic spre Cheia, lăsăm în urmă pasul Bratocea și din poveste în poveste ajungem la ieșirea din Cheia unde facem dreapta spre intrarea în Valea Neagră de unde începe traseul . Echiparea, o mică dezbatere- mergem pe cruce roșie sau înainte pe forestier...alegem prima variantă și dăm la vale în sus. Traseul ne poartă pe un picior de munte (paralel cu firul văii străbătute de un pârâu) prin una din cele mai frumoase păduri de fagi, o orgă argintie , coloane verticale terminate cu ramificații sinuoase ce par a se înălța pâna la cer. Din păcate, pe multe trunchiuri unii și-au lăsat urmele trecerii scrijelind diverse mesaje.Le-aș sugera ca, pe viitor să încerce întâi pe propria piele operațiunea.

Continuăm urcușul prin zăpada caaam prea mare după părerea unora, când văd că se îngroașă gluma pun parazăpezile operațiune pe care mi-a fost lene să o fac la mașini. Povestim câte-n lună și-n stele, sperăm să nu bată vântul sus, mai facem scurte pauze de hidratare și încercăm variante noi de urcat cu mai mult de două bețe.

La un moment dat, marcajul se ascunde printre copaci așa că ne băgăm un pic mai mult în sus, nu-i bai îl reperăm rapid și avem parte de o porțiune cu zăpadă pân la brâu în coborârea spre potecă.

Ajungem în șaua dintre Colții lui Gherghel unde ne întâmpină cerul albastru vălurit de nori soarele și un vânticel cam nestatornic.

Facem o pauză de regrupare, luăm un prânz frugal, ne răsfățăm la soare.

Continuăm traseul pe curba de nivel de pe fața sudică a muntelui Babeș căutând să evităm mătăniile ad hoc prin zăpada ce atât aștepta să îți prindă un picior până la genunchi. Dar tufele de ienupăr ne-au salvat, deși, când și când mai scăpam și ...alăturea cu drumul.Culmea ne aștepta albă și strălucitoare, în spate Ciucașul ne trăgea de mânecă să privim și înspre el, îmbiindu-ne la o dată viitoare pe potecile sale. Din fericire au mai fost și porțiuni cu zăpadă puțină, ne relaxăm picioarele așteptându-i și pe ceilalți.

Și iar la drum, trecem de Piramidă,

cobor până la broasca țestoasă

ne regrupăm și ajungem într-o șa de unde putem admira în dreapta muntele Tesla.

Facem stânga și ne croim drum prin zăpadă, ce bune ar fi fost niște rachete, dar avem bețele care ne mai preiau din efort. Soare, un pic de vânt, hai că mai e un pic până în vârf, dar oare nu ne-am dus prea mult în dreapta și tot așa până ajungem la primul vârf. Lenevim un pic la soare, vedem că ceilalți nu se urnesc înspre noi așa că decidem să coborâm, fără a străbate culmea înapoi. Le facem semn de întors și apoi ne dăm la vale rapid ajutați de această dată de zăpada care ne purta ca pe bandă rulantă. Ajungem sub Piramidă, traversăm o văioagă și experimentăm mersul în brad căci mare parte din el era sub nea

urcăm în potecă unde ne întâlnim cu ceilalți, ne luăm la revedere de la munte până data viitoare. Ultima pauză într-o porțiune cu iarbă de culoarea bronzului vechi ne oferă o surpriză de...primăvară -pete albe-n iarbă, puzderie de ghiocei timizi ce ne-au reținut ceva timp, făcându-ne să uităm că, majoritatea aveam bocancii cam prea uzi .

Dar gata, e vremea să coborâm căci chiar dacă e soare nu e vară și frigul începe a da târcoale. Ne îndreptăm spre pădure fiecare în ritmul lui, coborârea însă e o plăcere, mai ales că anticipam clipa binemeritatului ceai și a unei mese calde de care am avut parte la Casa Vălășoaia, o pensiune în care merită să închei o zi de trudă plăcută.

CFR

2010-11-19T01:22:00.000-08:00

CFR-ul nostru, cel mai sigur transportator, etc, etc. A fost și nu cred că va mai fi . De trei zile trenul accelerat Vatra Dornei –București întârzie. Nimic nou, nimic surprinzător, nici măcar tragic. Nici faptul că dna de la difuzor anunță strict întârzierea care nu e aceeași cu cea afișată pe tabela din gară. Nicio scuză adresată călătorilor. Întârzie punct.

Ai sta în gară, da nu poți. Cum intri, te întâmpină o duhoare în care predomină mirosu de urină. Dar e cald. Și oamenii stau, căci pe peron este curent. Oamenii stau. Au priviri inexpresive. Așteaptă un tren. În picioare, căci în general scaunele sunt ocupate de cei a căror locuință de noapte e gara. Adolescenți, maturi, bătrâni, cu haine culese de prin tomberoane, măști ale rușinii și tragediei, dorm la căldură în gară. Și uneori fac pe ei. Acolo, în gară, pe scaune. Pute, pute, da-i călduț!.

Însă nu te poți plânge că nu ai alternativă- fie stai în gară și îți chinui simțu olfactiv, fie te călești pe peron. E frig, curent și mizerie, da nu pute!

Când într-un final vine trenu, ai grijă să te îmbrâncească oamenii grăbiți să urce și să prindă un loc mai bun și pe bună dreptate.La clasa a II-a sunt câte opt locuri în compartiment, scaune bune pentru cei care nu au probleme cu greutatea. Dacă ai peste 60 kg, mai bine îți iei două locuri sau, dacă nu ai probleme de conștiință îl înghesui pe ăl de lângă tine. La clasa I, scaunele îs mai generoase, nu ai probleme cu spațiul, dar sunt cam mizere și din când în când ai supriza plăcută de a-ți aminte de zicala din copilărie Noapte bună, somn ușor, șapte purici pe-un picior!.

Înțeleg că e perioaaaaaaadă dificilă, că se lucrează din greu la reabilitatea infrastructurii și asta deschide alt subiect- reabilităm pe bani publici ca apoi să privatizăm anumite tronsoane... Răspunsul la reclamațiile călătorilor față de proasta calitate a serviciilor CFR are cam următoarele componente- întârzierile sunt cauzate de lucrări, trenurile sunt murdare din cauza călătorilor ( și poliția TF ce rol mai are?), tarifele cresc din cauze economice, deci totul e din vina altora, CFR-ul are bunăvoință și campanii publicitare....e de ajuns nu?

Oare ce s-ar întâmpla dacă, într-o bună zi NIMENI nu și-ar cumpăra bilet la tren?

La frunză

2010-10-25T02:44:00.000-07:00

Padina Șindileriei

2010-09-13T06:33:00.000-07:00

Duminică dimineața plecat-am cu trenul de 8 din Brașov spre Zărnești pentru o plimbărică-n Piatra Craiului. Cum vremea se anunța frumoasă am ales de cu seară (Doru și subsemnata) să mergem pe Padina Șindileriei, Leiterschlucht numită în vechime. După un scurt popas la o alimentărie din Zărnești am luat-o la pas spre drumul de Plaiu Foii pe care l-am părăsit rapid pentru a intra în poteca spre Șaua Chiliilor. Din poveste în poveste, am trecut de o turmă de oi ce pășteau la poalele pădurii, am admirat primele brândușe de toamnă ce se ițeau curioase și dornice de soare din iarbă, am trecut de schit și iată-ne în pădurea încă verde, a cărei potecă ne-a purtat aproape pe nesimțite spre intrarea în padină.Ca orice padină care se respectă are o poartă cu prag, adică Săritoarea Scării, dotată cu un lanț de sprijin spre ușurarea accesului. Am văzut lanțul, însă în dreapta mai era o cale de intrare, o săritoare mai micuță care părea destul de interesantă, drept pentru care am zis să vedem cum îi. Un ciot a servit drept primă priză de picior, da’ dar ce faci că a doua era cam ca o menghină, prize de mână nu prea, teoretic dacă te împingeai repede și te transformai în păianjen ajungeai sus. Și stânca era rece de numa. Abandonez, îl las pe Doru, cearcă și el , confirmă că prizele sunt spălate, așa că ne-am întors la lanț care ne-a ajutat să trecem pragul de 4-5 m.

Și iată-ne intrați pe valea îngustă străjuită de pereții maiestuoși.

Străbatem grohotișul, trecem de Peretele Șindileriei, valea se deschide asemeni unei clepsidre și soarele ne bate drept în față învăluindu-ne într-o lumină blândă. Înaintăm prin grohotișul prin care se mai ițeau flori galbene de arnică, traversăm valea pe sub Cetatea Șindileriei, ne lăsăm privirile furate de turnurile de calcar profilate pe cerul de un albastru cum numa toamna poți vedea. Continuăm a urca pe grohotiș, lăsăm în dreapta Vâlcelul Acului și cotim la stânga prin Vâlcelul Secundar unde poposim câteva minute pentru a admira un scoruș încărcat cu fructe roșii ca rubinele.

Pas cu pas, vorbă cu vorbă ieșim în strungă, înotăm prin jnepeniș, ciugulim fructe de smârdar, Doru e de părere că au gust de morcov, da’ cum înainte de a gusta mă delectasem cu florile bujorului…nu l-am prea simțit. Ieșim ușurel în creastă, ne clătim ochii cu priveliștea din zare...uite Țara Bârsei cât vezi ochii-n față și cerul cerul ăsta albastru....

Urcând și coborând ajungem și la vf Turnu unde ne-am lăfăit în soare și, profitând de faptul că vântul dormea am scos merindea din rucsaci, nu că ne-ar fi fost foame, da să-i mai golim.

Înainte de a ne lăsa copleșiți de lenea de după masă, am salutat Piatra Mică și ne-am pornit spre ref. Ascuțit ieșind în creastă și rezistând cu greu tentației de a ne opri la degustat merișoare. Am ales varianta mănânc, merg și privesc zâmbind spre padina ce ne scosese-n vârf.

Poteca ne-a coborât apoi o porțiune de drum în pădure, ne-a scos într-un luminiș plin de zmeuriș...fără zmeură și ne-a urcat iar în creastă, sus, jos, pe stâncă și prin jnepeniș și tot așa până creasta a devenit tot mai lată acoperită de iarba ce mai păstra parfumul stins al verii.

Ajuns-am și la vf Ascuțit unde ne-am amintit de tura precedentă întâmplată într-o iarnă , tură în care am văzut un ciopor de capre prietenoase ce ne-au ajutat să uităm de frig.

Cum timpul ne cam împingea de la spate n-am mai zăbovit la refugiu, l-am salutat din mers și ne-am dat la vale pe Padinile Frumoase care își merită numele din plin. De la refugiu poteca urmează o muchie înierbată ce te îndeamnă la mers vioi, părăsește apoi muchia și se transformă într-un tobogan circular și continuă prin grohotiș. Ajunși la capătul lui, traseul te poartă fain frumos prin stânga înspre cabană. Asta dacă vrei,dar noi nu am vrut. Căci în față se întindea o vale frumușică și cum nu știam răspunsul la întrebarea – Or fi multe bălării pe aici ?, am decis rapid că există o singură cale de a-l afla.

Prima porțiune, prin grohotiș nu ne-a încurcat la mers, doar coborâsem de pe unul, dar apoi am bălăurit prin pentru a ocoli săritorile din cale. După prima, coborând noi pe panta înierbată, Doru găsește o tufă de ruzinci, le încercăm să vedem dacă-s coapte..erau, așa că neștiind în acel moment cum se cheamă valea i-am spus că o botez Valea Ruzincii lucru cu care a fost de acord. E drept că alte tufe de ruzinci n-am mai găsit, da nu asta e important. Azi am aflat că de fapt am coborât pe Valea Cheii...

Continuăm coborârea ce devine tot mai sinuoasă, dăm și de izvor, mai pe iarbă, mai peste trunchiuri căzute, prin brădet și prin urzici, care or fi bune la reumatism da nu aplicate direct, părerea mea, ajungem în partea inferioară a văii și mergem pe firul de-acum generos al apei.

În scurtă vreme ajungem la pepinieră și de acolo cotim frumușel la stânga pe forestier înspre Prăpăstii pe care le-am străbătut în pas voios de pionier deși știam că nu avem șanse să prindem trenu de 18 . Prin Prăpăstii, o peșteră imensă al a cărei tavan s-a prăbușit, rămânând pereții laterali care impresionează atât prin înălțime, dar mai ales prin formele frumoase, sălbatice, dar și delicate, adevărată operă de artă a naturii, erau turiști de toate felurile, unii se credeau la nuntă și chiuiau de numa, alții se plimbau agale..ca duminica la amiaz. Și am tot dat din bocanci pe drum pân la Botorog și de-acolo pe lângă firul Izvoarelor Domnești pân la Gura Râului unde erau tradiționalii gratargii cu cortu și muzica...așa cum o înțeleg ei . Am străbătut apoi străduțele liniștite pâna-n centru unde am avut noroc și am prins o ocazie spre Brașov, așa că încadrându-ne în timp am putut încheia tura cu tradiționalul ceai de hamei, marca Ciuc de data asta.

Prin Alpii Transilvaniei

2010-08-31T06:19:00.000-07:00

Cine a zis că lucrurile bune vin când te-aștepți mai puțin, nu a trăit degeaba. Așa a fost și cu tura de Făgăraș de acum două săptămâni. La întrebarea lui Max dacă facem o tură la Călțun răspunsul afirmativ a scăpat pe taste nainte de a mai gândi orice altceva. Căci la Călțun doream demult să ajung...

Toate detaliile turei fiind puse la punct joi seara la un ceai de hamei pe terasa de la Olimpia, vineri dimi, adică pe la 10 cum îi șade bine turistului amator ne-am îmbarcat în mașina lui Clau și ne-am îndreptat spre Bâlea lac. Drum liniștit și liber printre dealuri și păduri, țiganii ieșiți la margine de șosea cu gălbiori ne-au făcut să salivăm la gândul unei tocănițe da’ cum dădusem liber bucătarului în weekend am trecut mai departe pân la Cârțișoara unde am făcut la stânga intrând pe drumul ce duce spre Transfăgărășan.

Transfăgărășanul, "drumul din nori", inaugurat la 20 septembrie 1974 a cerut, ca orice lucru măreț și victime umane pe parcursul celor 4 ani cât a durat lupta cu muntele. Drumul s-a născut din rațiuni strategice în urma invaziei Rusiei in Cehoslovacia din 1968. Ceausescu a vrut sa aiba asigurat accesul rapid al trupelor militare dincolo de munţi, în cazul în care sovieticii ar fi incercat sa invadeze România. În consecinţă, drumul a fost construit în principal, cu forţe militare, dar și civile, muncitorii fiind atrași de salariul foarte mare pentru vremea aceea 6.000 de lei pe lună....

Urmând cursul văii Bâlea drumul te poartă într-adevăr spre nori. Cu fiecare serpentină ești mai aproape de cer, de pereții de stâncă aidoma unor giganți adormiți și nu poți să nu te înclini cu respect față de munca celor care au făcut posibilă existența lui .

Trecem rapid de Bâlea cascadă transformat într-un bâlci-obor cu mult popor și parcugem ultima bucată spre destinația finală- Bâlea lac, care ne întâpină zgomotos, cu miros de fum de la grătarele omniprezente, tarabe cu bunătățuri de casă (slană, cârnați, brânzeturi și altele delicatese pentru turistu urban) și cu un urlet că nu-i pot zice altfel de vuvuzea. Scopul? Semnalizarea plecării pe tiroliană a turistului amator de senzații tari la Bâlea lac.

Parcăm , ne schimbăm, merg să-mi iau baterii pentru aparat căci acumulatorii mă lăsaseră și rugându-ne să nu ne prindă ploaia până la refugiu căci norii aveau gânduri rele, pornim în traseu. Urcăm fiecare în ritmul său, admirăm aproape de ieșire în șaua Paltinu lacul și cabana din vale..ei de sus totul pare mult mai frumos departe de zgomot și fum și dăm din bețe când la deal când la vale spre vf Laitel.

Vremea a ținut cât de cât cu noi așa că am mai făcut mici pauze de rearanjat rucsaci, consumat perisabile, adică fructe pe care le-am declarat așa că prea ne făceau cu ochiu, uimindu-ne ca niște copii de văile largi, asemeni unor jumătați de clepsidre, de turmele de oi ce păreau suspendate pe pantele abrupte, de iarba ce mirosea ușor a cimbrișor.

Ultima porțiune însă am străbătut-o cu capul parțial în nori, dar din fericire cu picioarele pe stâncă, vremea se cam burzuluise lăsând vântul să zburde cam prea tare pentru gustul nostru. Din fericire mai apăreau spărturi în nori și ne mai puteam întoarce capetele stânga- dreapta.

Refugiul și Lacul Călțun ne-au întâmpinat cu negură și vânt…și în scurt timp am înțeles și de ce. Se rușinaseră. Cei care părăsiseră de curând refugiul uitaseră una din regulile de aur ale muntelui Nu lăsa decât urma pasilor tai. În fața refugiului maldăr de gunoaie proaspete, în refugiu, ca într-o gară părăsită. Drept pentru care, după ce ne-am schimbat am purces la strângerea gunoaielor începând cu cele de afară pentru a nu fi luate de vânt. Ne-a ajutat și Zoli un tip întâlnit în traseu, colocatarul nostru ad hoc. Buun, o dată treaba terminată, am decis că ne putem așeza la masă, căci foamea ne dădea ghes cu insistență. Mâncat bine și pe-ndelete, băut ceai și povestit un pic cu Zoli, care de pe unde suntem, după care Max și Clau au decis să admire peisaju..neguros. Cum mi-era cam somn și genunchiu mă sâcâia, am decis să mă bag în sac pentru moment. Cred că am reușit să ațipesc un pic, după care am ieșit cu gândul să fac o plimbare de recunoaștere. Un pic pe lângă lacul vălurit de vânt, admirat peretele Călțunului pe cât mă lăsau norii când, deodată s-a spart țeava cu turiști. Primul grup, oameni normali am stat de povești, veniseră dispre Piscu Negru și găsiseră pe marginea potecii un rucscac cu cadru, abandonat, dar având ceva mâncare în el. Al doilea val nu a mai fo așa. O ceată de puștani cam rebegiți, da plini de ...atitudine. În fine, am făcut abstracție pe cât am putut deși ne cam mânca limba să le zicem vreo două, mai ales când fetele din grup, văzând mâncarea de pe poliță au întrebat cu speranță în glas- Mâncarea asta e de la refugiu? Îmi venea să le zic- da, acu a trecut capra de la piață și a lăsat una alta și pentru voi. Pe neștiute a venit seara, am mai stat un pic cu Max și Clau în fața refugiului la un ceai până când frigul ne-a trimis la somn. Somn care a fost cu cântec de bariton asigurat de un alt colocatar de refugiu. Dar toate au fost uitate dimineața când trezindu-ne, am văzut prin ușa întredeschisă cerul albastru, senin, calm îndemnându-ne să ieșim grabnic la soare.

Mic dejun afară pe izopreș, echipat și pornit înspre vf Negoiul ce ne aștepta dincolo de șa.

Am înconjurat lacul liniștit de astă dată în ale cărei unde limpezi se oglindea soarele și nici nu ne-am dat seama când am ajuns în Portița Negoiului.

În traversarea spre intrarea în strunga Dracului am zărit o căpriță ce păștea liniștită la baza peretelui, drept pentru care am încercat să mergem cât mai ...neauziți pentru a o putea admira fără a o deranja. Ne-a simțit însă, dar a zăbovit un pic curioasă să vadă ce-i cu noi.

Așa că, preț de câteva minute ne-am privit reciproc. Ea de sus, noi de jos. Apoi s-a făcut nevăzută printre stânci. Am lăsat în stânga intrarea in Strunga Doamnei (varianta aleasă pentru coborâre) și ne-am îndreptat spre Strunga Dracului, care n-a fost chiar așa cum îi zice numele cu excepția pasajelor unde i-am apostrofat pe Max și Clau pentru..lungimea picioarelor. Unde făceau ei un pas, eu trebuia să fac trei. Hopa sus, împinge picioru, trage-te mâini și din când în când și-n poze, că se impunea, respirat pe praguri și înțelegând dorința ancestrală de zbor în timp ce priveam în zare către partea de est a Făgăraşului ale cărui creste se vedeau din ce în ce mai bine până către Moldoveanu am ajuns în strungă, de unde după o scurtă pauză am pornit spre vârf, aflat de altfel foarte aproape.

Și iată-ne mai aproape de cer, rotind privirile spre: țara Ardealului, lacul Vidraru care, chiar și de acolo de sus e impresionant prin mărimea-i, Moldoveanul semeț, custura Sărății, o lamă șerpuită printre văi...Mai apar turiști și un câine alb conform principiului nici o tură fără câine, lenevim în soare povestind cu restul lumii...încă un tur de orizont, poze, un oftat reținut – de ce nu poate fi în fiecare zi ca azi ? și ne dăm la vale cu regret.

Coborâm pe poteca ce ocolește Vârful dintre Strungi întorcând des privirea și trecem către Căldarea Berbecilor care mi-a amintit de Valea Pietrele din Retezat, spre Strunga Doamnei .

Soarele arde din ce în ce mai tare, compensând răcoarea din ajun, setea ne cam dădea târcoale căci consumasem apa pe vârf, dar știam că ajungem curând la refugiu așa că am trimis-o la plimbare.

Coborât strunga care e asigurată foarte bine și iată-ne în poteca spre Portiță. O ultimă privire, mai în glumă mai in serios ne întrebăm dacă nu mai repetăm o dată figura de dimineață și la drum.N-am putut rezista tentației și am mai poposit în Portiță, mai ales că de acolo lacul Călțun se vedea ca-n palmă.

Țup țup jos la lac unde apăruseră droaie de corturi cu turiștii aferenți. Împachetat, strâns, verificat, ronțăit niște dulciuri și fructe, salutat refugiul și mulțumit pentru ospitalitate, bombănit un burros , de fapt doi- ăl din șa care semnaliza cu o vuvuzea că are mușchi, da nu și creier și ăl de la cort care a zis Uite băă ce bună e vuvuzeaua la munte și asta a fost. Am făcut drumu-ntors spre Bâlea lac întrebându-ne de ce oare ne par ruscacii mai grei ...

Nelu

2010-06-27T23:15:00.001-07:00

Lunea dimineață trenu e mai plin ca de obicei, așa că nu prea ai loc de ales ...loc. Acestea fiind faptele intru în primu compartiment în care văd un scaun liber, mă așez confortabil ignorând culoarea dubioasă a plușului în care e îmbrăcat scaunu și mă pregătesc să-mi completez orele de somn. În compartiment mai erau 5 ceferiști plini de viață, da am zis că poate-poate reușesc să ațipesc măcar. Nici nu pleacă bine trenu că hohote homerice de râs îmi cam spulberă speranțele. Nenea din fața mea bea cu sete dintr-un pet de jumate spre amuzamentu colegilor- nu era apă, da era un bun pretext să înceapă o poveste despre apă. Unu din colegii lui le împărtășea celorlalți cum a descoperit el un izvor nu’ș pe unde și ce bună e apa aia…

- Aaaa, zice altu ( a se citi urla, că vorbeau toți ca hipoacuzicii) da’ nu știți bă ce a făcut Nelu, ăla care pleca acasă la masă și lasa comanda pe A și venea repede cu bicicleta când venea nu’ș ce tren…să schimbe comenzile

- Măăă, Nelu ăla mare pramatie...

- Da mă, deci Nelu ăsta le zicea oamenilor că are el pe cineva care îi aduce apă de la Galbeni (probabil un izvor din zona lor) și pe vremea aia nu erau peturi și venea cu sticle de un litru și le vindea , oamenii luau că cică era bună.

- Daaa, zice altu da știi ce făcea Nelu mă? Cumpăra un șip cu esență de trandafiri, umplea sticlele de la robinetu din gară și apoi turna în fiecare un strop de esență. Și lumea zicea că apa aia era tare bună, mă. Și își făcea Nelu socoteala, 300 de lei pe săptămână- bani de țigări și pâine...Și cât avea bani nu mai aducea la lume, ba mai făcea și mofturi că e greu să care atâta apă..

- Auzi mă nașule, da stai să vezi, zice altu. Se duce Nelu la o nuntă cu mă-sa și stătea el la o masă cu unii și apare o băbuță și se duce la mă-sa și îi zice Să îi dea Dumnezeu sănătate lu Nelu că de când beau apa aia tare bine mă simt maică. Nelu vorbea cu ăia la masă, da’ trăgea și cu urechea la ce vorbeau alea. ( În acest moment al povestirii mă gândeam că numitu Nelu va avea ceva mustrări de conștiință și va înceta cu vânzarea apei de gară ca apă miraculoasă).

Așaaaaa și a doua zi era Nelu acasă și vine o altă babă să îl roage să îi mai aducă apă d’aia și Nelu că hâr, că mâr, să vezi mamaie că acolo la izvor au pus taxă- adică nu îi mai ajungeau banii și urca prețu. Baba acceptă, pleacă și Nelu începe să râdă și să trimită babele credule pe la origini, cristelnițe și prin alte zone. Da’ să vezi că în camera alăturată era măsa, care și aia bea apa cu pricina și-l întreabă femeia ce ai mă Nelule cu femeile astea?

- Dă-le-n....de babe proaste .

........

Da măăăă, Nelu ăsta când vedea că nu-i rost de învârteală la serviciu pleca pe stradă și umbla mă cu capu-n jos și nu vorbea cu nimeni, chiar dacă-l cunoștea. Și dacă-l întrebai –Ce ai Nelule?, Nimic, mă doare capu

…..

Și când s-a dus Nelu în Italia la copii l-am întrebat la întoarcere- Ai făcut mă Nelule ceva și tu acolo, ai mai scos un ban?

- Nu mă, am dormit și am mâncat că io nu mă înțelegeam cu ăia neam

- Cum mă la cât ai învâțat tu, nu știai să parlești acolo un Bongiorno ceva?

- Nu mă, ce să vorbesc io cu ăia? Când am plecat mi-a dat socru-miu- io nu înțelegeam ce zice, el nu înțelegea ce zic- un dicționar să învâț și io ceva.

- Și ai învățat mă ceva?

- Am ajuns acasă mă și i l-am dat lu nevastă și i-am zis să-l arunce sau să-l bage-n.... ce-mi trebui mie mă? Io nu mă mai duc mă în Italia...

Povestea se oprește aici căci trenul a ajuns în gara de Nord, cine știe câte mai aflam dacă mai dura mult călătoria:D

Acolo...

2010-06-15T10:40:00.000-07:00

Trăiește acum întrebările. Poate că intr-o bună zi, încet-încet, fără să-ți dai seama, vei descoperi răspunsurile." - R.M. Rilke

Hai Hui prin muntii Baiului

2010-05-31T23:52:00.000-07:00

Duminică dimineața, pe o vreme incertă cu tendințe evidente de ploaie :D am ajuns în gara Sinaia unde urma să ma întâlnesc cu Doru pentru a purcede spre Valea Rea. Cum lumea-i mică și rotundă, Doru s-a întâlnit în tren cu o cunoștință comună, mai bine zis cu două-Corina și Gina- o cățelușă plină de viață și amatoare bețe trecking culoarea roșie plecate și ele cu cei de la Amicii Salvamont din Brașov spre aceeași destinație, așa că am dat startul în grup organizat și evident...răsfirat.

Am ales varianta scurtă de a ajunge la podul ce trece peste râul Prahova- am trecut liniile, ne-am cocoțat pe scările unui marfar garat pe o linie secundară și de acolo ne-am îndreptat spre drumul forestier ce duce spre Valea Rea.

În scurt timp s-au format ad-hoc trei grupuri de mers cu ritmurile aferente. Povestind și amuzându-ne de giumbușlucurile Ginei, am trecut pe lângă niște grajduri unde se odihneau câțiva cai de tracțiune , am făcut o mică pauză pentru a admira barajul din stânga- unii au avut o vagă tentativă de a coborî, dar erau prea multe scări până acolo, aproape că nu am simțit cum drumul s-a îngustat până a devenit o potecă ce urcă agale spre ieșirea din vale, ieșire pavată în pantă cu gresii de forme și mărimi variate în o mie de nuanțe de griuri.

Un fir de apă își face loc timid printre ele și te poartă spre baza versantului care în fiecare an în luna lui mai se transformă într-o grădină suspendată plină cu narcise-Narcissus stellaris (cunoscute și sub numele de - caprine, coprine, ghiocei de munte, cocorite, zarnacade)- de unde și numele de Poiana Narciselor.

Admirăm un sinclinal ce amintește cumva de creațiile lui Gaudi, o cascadă în miniatură,

și începem a urca sfioși printre narcise, primule, orhidee, stâjenei, saxifrage..căldărușe..zăbovind la fiecare floare, căutând cele mai bune poziții pentru foto, invocând soarele care se încăpățâna să stea ascuns după nori. Mai abrupt, mai pe curbă de nivel urcăm agale printre narcisele parfumate dorindu-ne ca timpul să stea un pic mai mult pe loc. Și a stat..atât cât a ținut de ...mișcarea norilor. Am prins și câteva clipe de cer senin și soare,ca apoi, brusc să ne împingă de la spate ceața și vântul.

Aproape de ieșirea în creastă m-am oprit cu Doru să mâncăm (ne era și foame, dar ne temeam un pic și de ploaie, așa că am zis- ce-i în mână, nu-i minciună). Bună strategie, căci în vreo 10 minute a început a bura ușor, iar valea a fost acoperită de un văl gros de ceață. Când ne pregăteam să-i urmăm pe ceilalți a mai apărut o doamnă din grup care ne-a spus că, mult în spate mai sunt doi întârziați- un băiat și o fată. Am stat să apară și ei și am stat..deja se făcuse frig și vântu se întețise. Îți venea să te întrebi dacă nu cumva, brusc, intrasem în alt anotimp:D. O mică spărtură în nori ne-a permis să îi vedem pe cei doi, ca mai apoi ceața să învăluie iar totul . Când mai aveam un pic și ne-am fi transformat în statui au apărut și cei doi și din stânga...alți doi de care nu știam . În formulă completă ne-am regrupat pe creastă nemaizăbovind mult căci ploaia își intrase deplin în drepturi. Și nu era o ploaie frumoasă și caldă de vară ci una ce parcă amenința să se transforme în lapoviță. Am dat la vale rapid știind că în 10 minute îmi va dispărea senzația de amorțeală cauzată de frig. Parțial adevărat, căci ploaia rece m-a murat de la brâu în jos, bine că aveam geaca de gore, deci pe jumătate eram uscată. Regruparea s-a făcut la răscrucea de drumuri- Zamora- Sorica. Grupul mare a decis să coboare pe prima variantă ce presupunea încă o bucată de creastă, Doru și cu mine am ales varianta Zamora care ne scotea convenabil în Bușteni. Ne-am luat la revedere și am băgat un sprint prin ploaie pe drumu plin de noroi, noroc că nu erau și șanțuri de la tractoare că atunci chiar am fi bombănit ceva. S-a îndurat și ploaia de noi așa că după încă o repriză de alergat eram perfect uscați și mulțumiți, drept pentru care am mers mai domol admirând pastelul în nuanțe de verde ce ne înconjura.

Pauză scurtă la o stână de vaci unde am făcut câteva poze...m-ar fi tentat și niște lapte că nimerism taman la muls, da Doru a zis că în combinație cu berea (pe care o planficasem în Bușteni) nu ar fi varianta ideală de încheiat ziua așa că am renunțat și ne-am continuat coborârea.

Băgat un pic prin crăci din cauza unui drum secundar ce ducea la o casă în construcție, în rest pas alergător până jos, înconjurați de verdele atotputernic al pădurii.

Am ajuns în Bușteni pe drumul ce ducea înspre complexul Zamora și am coborât pe străduțe ce ne-au scos la poarta 2 a Fabricii de Hârtie. Între timp cerul se limpezise și un soare cu adevărat de mai răsfăța orașul. Hmmm, nu putea să ne răsfețe și în poiană? Trecut pe sub pasarela feroviară și de acolo am ieșit în șoseaua ce duce la gară unde am avut baftă să prindem trenuri spre casă fără a aștepta cu orele.

O tură faină în ciuda vremii capricioase. Nu-i nimic, la anu poate avem mai mult noroc.

Excelsior!

Nicăieri nu e mai bine ca acasă:)

2010-05-11T10:23:00.000-07:00

adică în Crai, colțul meu de rai , de 1 de mai cu soare și ceva nori ce vesteau o vreme incertă pentru ziua ce urma, zăpadă, căprițe curioase și agile, brândușe, cer senin și multă, multă liniște

istoria de lângă noi

2010-04-30T01:35:00.000-07:00

...pe str Mureșenilor din Brașov, un pic mai sus de Catedrala Romano- Catolică se mai poate vedea această clădire, bijuterie arhitectonică în stilul art nouveau -unică se pare prin forma ei .

Îmi amintesc că până acum 2-3 ani era locuită și cât de cât întreținută, în prezent este așa cum se poate vedea. De te oprești o clipă pe trotuarul de vis a vis poți admira delicatețea formelor și modul ingenios (forma de potcoavă) în care a fost încadrată între celelalte clădiri, rezultând un contrast agreabil însă ochiului privitorului.

Nu vreau să cred că, dacă această clădire a rezistat în perioada în care buldozerul avea rolul de gumă de șters a tot ceea ce era considerat neconform cu principiile vremii, se va pierde acum din cauza indiferenței ...

Ametiste de... Crai

2010-04-27T07:11:00.000-07:00

Primăvara la Viscri

2010-04-13T02:32:00.000-07:00

De pleci cu masina din Brasov spre Sighisoara, abate-te din drum prin Viscri, și nu vei regreta nici ocolul , nici drumul care nu e chiar indicat pentru o mașină de oraș.

Ascuns printre dealuri, Alba ecclesia- Viscri sau Giscriu te întâmpină tăcut cu ale sale case micuțe, în care pare neverosimil că ar locui cineva. Obloanele deschise ale unei ferestre în spatele căreia se răsfățau în soare ghivece cu mușcate, câteva găini care scurmau meticuloase prin iarbă, mirosul de lemn ars și câțiva localnici ce treceau pe stradă privindu-ne cu o curiozitate mai mult sau mai puțin disimulată demonstrau însă contrariul...

Am străbătut la pas strada principală oprindu-ne cam la fiecare pas, căci casele săsești au o cochetărie aparte, fiecare fațadă invitându-te discret să o privești și născocești povești despre ce se petrece în spatele zidurilor, căci nu e ca în satele de la câmpie unde poți privi nestingherit din stradă în curtea omului.

În dreptul școlii, am părăsit drumul principal și am cotit în dreapta pe o străduță în pantă pavată cu pietre de râu ce urma să ne poarte spre cetatea țărănească ce adăpostește între zidurile sale una dintre puţinele biserici-sală romanice ale secolului XVIII, biserică în care se oficiază slujbe și în prezent.

Intrăm pe poarta văruită în alb și urcăm pe o alee străjuită de pini grațioși acompaniați de cântecul matinal al păsărilor, insipirând cu nesaț mirosul de iarbă crudă din care se ițeau viorele și păpădii.

La intrarea în cetate ne-a întâmpinat o bătrânică adusă bine de spate, care după ce a încasat taxa de intrare (4 lei) ne-a făcut un scurt instructaj - intrați în biserică, puteți face fotografii, apoi urcați în turn și când ieșiți vedeți că în curtea interioară se află și un mic muzeu. După care s-a așezat pe o piatră lângă pragul ușii într-o tăcere liniștită specifică oamenilor bătrâni .

Bisericuța cu ale sale băncuțe de lemn roase de carii , tocite de vreme și enoriași, așteaptă răbdătoare o necesară renovare.Picturile de pe panourile de lemn nu se mai disting foarte clar, dar asta sporește și mai mult farmecul sălii.

Am urcat în turn pe o scară întunecoasă și îngustă cu trepte ușor alunecoase din lespezi de râu, după care am continuat ascensiunea pe trepte de lemn căci turnul e în curs de reamenajare.O dată ajunși sus ne-am strecurat pe platforma de lemn care înconjoară turnul oferind o priveliște atocuprinzătoare a satului și împrejurimilor.Și iar am înțeles dorința de zbor a lui Icar și a altor temerari care au transformat visurile în realitate.

N-am mai fi plecat de acolo, dar cum ne mai propusesem și altele pentru acea zi am coborât în curtea interioară pentru a vizita și micul muzeu ce adăpostește obiecte tradiționale din zonă, costume populare, un mic atelier de țesut, lăzi de zestre...un univers sătesc în miniatură.

Pașii ne-au dus apoi pe un drumeag străjuit de tufe și pomi în floare, drumeag ce urca spre o pădure de pini, urmând coama dealului și purtându-te agale înapoi în sat prin spatele cetății.

Am ajuns numa bine în sat căci vremea se burzuluise dintr-o dată, vestind o ploaie de care oricât ne-am rugat, nu am scăpat, da măcar am apucat să ne adăpostim la timp.

Viscri, locul care a avut șansa de a putea rămâne aproape ca la începuturi, grație unor oameni care au înțeles cât de importante sunt rădăcinile în istoria și viața unui neam...

...

2010-04-01T01:05:00.000-07:00

Liniste

2010-03-25T09:47:00.000-07:00

Ce statusu meu!

2010-03-11T07:23:00.000-08:00

Pornind de la premisa- Nimic nu e ceea ce pare,

când vedeți statusuri de genu

SMF- nu înseamnă absolut deloc ca omu vrea să se.... ci Soarele M-a Fentat
STF- nu înseamă că uomu are deja o țintă a acțiunii ...ci Sunt Tare Fericit !
PLM- nu înseamă că individu e conștient că e întreg, ci ...Plec la Mare!
SBP- nu înseamă că și-ar băga ceva, ci ..Să Bem Pepsi!

....

dacă mai știți și alte interpretări, lista e deschisă...

Dixit! :))))

În munții Baiului cu dus și-ntors

2010-03-03T00:41:00.000-08:00

Cum iarna asta nu călcasem prin Baiului din diverse motive am gândit că n-ar fi rău să mergem pe acolo, și dacă tot mergem, să facem traversarea din mții Baiului în mții Neamțului.Așa că, duminică ne-am strâns în gara Brașov la trenu de 6.20, 7 oameni dornici de ducă și mai mult sau mai puțin somnoroși. Am moțăit fiecare pe bancheta lui până în Azuga unde am coborât. Orășelul de pe valea Prahovei s-a "născut" în 1830 și până în 1881 s-a numit Intreprahove. De la gară am traversat liniile și am ieșit în str.Independenței de unde am făcut dreapta spre ieșirea înspre Bușteni de unde începe traseul.

Mic popas la izvor ( singura sursă de apă) și apoi la pas prin pădure prin zăpadă neumblată și pe alocuri destul de mare ceea ce a grăbit procesul deșteptării din toropeala somnului. Vremea era destul de morocănoasă, da nu într-atât încât să regreți că ai plecat de-acas.

Urcând și coborând am ajuns și în partea inferioară a pârtiei Sorica unde soarele ne-a zâmbit cu zgârcenie, pentru a se retrage iar după nori. Ținând cont de starea zăpezii de până acolo am decis să schimbăm planul ,să lăsăm traversarea pentru altă dată și să mergem pe traseul ce urma să ne coboare în Sinaia pe la Piscul Câinelui.Așa că am mers prin dreapta pârtiei spre culmea Urechea rugându-ne ca macăr vântul să nu se întețească. La vreo 15 minute de cabana din vârful pârtiei, soarele și norii se îndură de noi și ne dezvăluie în dreapta priveliștea Buceagului semeț, îmbrăcat în alb. Obeliscul din Carpați (releul Coștila) și Crucea de pe Caraiman parcă ne trăgeau de mânecă întrebându-ne când mai ajungem și pe acolo. În curând, am promis în gând și am continuat drumul.

Lipa-lipa prin zăpada mai prietenoasă de-acum, mai întâlnim câțiva turiști în trecere, unii fac pauză scurtă de reglat, scuturat , bombănit parazăpezile ...

Decidem să tăiem o față situată între drumul de jos și culme, și cum povesteam noi câte-n lună și-n stele vedem un grup, probabil de la o școală de iarnă, unii făceau bivuac, alții poze, îi salutăm și pe ei ...iar șeful lor, un nene cu mușchii la vedere ne strigă să urcăm pe creastă că-s urme bătute de ei.Și tot insistă, îl lăsăm să se manifeste, omu vede că nu are cu cine se înțelege și ne strigă iar ușor ironic-resemnat- Ei, oricum noi avem sonde. Glumă de bulevard și, spunându-i în gând cam ce să facă el cu sondele, l-am întrebat -Și căutați material didactic?și s-a potolit.Ne continuăm frumușel drumul prin zăpada ce strălucea în soare, cu mici pauze de poze profitând de neatenția norilor

și ne îndreptăm spre șaua Băiuțul, vântul își face iar de cap, da cu moderație, reușim totuși să încropim un prânz regesc cât ne lasă frigul să stăm fără mănuși și iar la drum, de data asta într-un ritm mai alert, cât să ne mai încălzim un pic.

Buceagul e încadrat de nori , în stânga ne uităm cu jind la mții Neamțului, în dreapta valea fumegă ușor...

Depășim stâna părăsită din Culmea Câinelui,care din an an arată tot mai rău, trecem pe lângă plantația de zadă și de aici începe iar dansul în zăpada aproape pân la brâu, moment artistic ce a durat până la intrarea în pădure. De acolo drumul a fost mai lejer și eforturile anterioare ne-au fost răsplătite de primii ghiocei văzuți pe munte anul ăsta.Firavi, dar curajoși se ofereau privirii, alungând frigul și oboseala.

Coborârea în forestier am făcut-o pe repede-nainte, ignorând o durere sâcâitoare de genunchi.

Am ajuns în gara Sinaia pe la 17 și un pic și spre norocul nostru, de data asta am prins un tren care avusese întârziere.

O tură faină pân la urmă, chiar dacă am schimbat planu inițial:)Muntele rămâne acolo și mă gândesc cât de faină va fi traversarea când vor apărea brândușele...adică în curând.

Din viață

2010-02-17T06:44:00.000-08:00

Fața- Seara într-un magazin

Intru să cumpăr ceva, mă conversez cu vânzătoarea pe care o știu din copilărie, când deodată aud ''Ce crezi că dacă sunt țigancă tre să îmi vorbești așa? ''

Vânzătoarea de la alt raion se pare că îi răspunsese cam de sus țigăncii care susținea că o întrebase frumos despre nu ș ce vroia să cumpere.

Mi-a plăcut ce a zis țiganca ( pe vânzătoarea cu pricina o știam și eu cam țoampă)- ''Mă uit la fata asta (la vânzătoarea cu care vorbeam) că întotdeauna s-a purtat frumos cu mine, că dacă nu era ea te băteam...și a continuat cu niște detalii anatomice mai mult decât precise:D. Și am crezut-o în stare că arata bine făcută.

Acuzata se apăra timid zicând că așa vorbește ea mai răstit, etc.

Concluzia țigăncii- Fă, degeaba zici că ești româncă!

Și culmea eleganței, văzând că vreau să ies din magazin , țiganca mi-a deschis ușa.

și

Reversul- Pe stradă

Veneam ast vară de la muncă și cum trebuia să mă întâlnesc pentru un ceai cu niște prieteni am decis să merg pe jos de la gară în centru .Și cum mergeam eu așa, ajung pe o străduță cu nume poetic- str.Zânelor. Pe bordură doi țigani cam trotilați care deja se benoclau înspre mine. Nimeni altcineva. Mno, acu zic merg nainte, ce-o fi o fi. Și a fost așa- trec pe lângă ei, îi aud zicând ce se zice în asemenea cazuri :D, da mă fac că nu aud. Mai fac doi pași și mă trezesc cu o flegmă pe umăr. Mă întorc- ăla care scuipase se ridicase arogant, îîizic și eu vreo două, ăla ridicase mâna să dea, noroc că celălalt era mai treaz și l-a potolit.

Și asta nu ar fi nimic. De pe trotuaru perpendicular cu străduța respectivă un gardian care tocma ieșie pe poarta penitenciarului privise toată scena amuzat . Și întâmplător bou îmi e și vecin de scară. Mă întreb dacă era soția lui în aceeași situație cum ar fi reacționat. Că pe alee e printre ăi mai macho :D

Alb și negru

2010-02-16T07:44:00.000-08:00

Schitul Bran

Le train de la vie

2010-01-28T05:11:00.000-08:00

"Le train de la vie
C'est un petit train qui va
Des montagnes de l'ennui
Aux collines de la joie
Il fait des "oui" des "peut-être" et puis des "non"
Il fait le jour et la nuit
Ça dépend de la station
"Gare de triage. Attention départ"
Oh les beaux wagons que voilà
Si ça dépendait de moi
J'les prends tous à la fois
Attention tu vas rester sur le quai
J'ai peur de me tromper de voie

Chanteur, Pasteur, Avocat

Mais le train n'attend pas..."

( Pierre Philippon)

Lumea fără ceasuri

2010-01-20T09:44:00.000-08:00

După un ceai de iarnă prelungit vineri seara, sâmbătă dimineață plecat-am tri doamne și toate trei,adică: Grasza,Max și eu spre Sibiu, cu scopul declarat de a ne preumbla prin oraș,dar mai ales prin Dumbrava-i ce adăpostește o lume fără ceasuri-Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale ASTRA.

Drumul până acolo a decurs lin,povestind și bucurându-ne de vremea parcă prea frumoasă și caldă pentru luna ianuarie.Parcat mașina undeva pe lângă Piața Mică și ne-am urnit înspre Carmen care ne aștepta să bem o cafea în scurtu-i timp liber.

Cafa s-a transformat în prânz, luat într-o crâșmă cu un voit aer retro și un nume pe măsură,Union:. Atmosferă pașnică, o liniște pe care o uitasem, o chelneriță simpatică, a cărei cravată de pionier purtată cu nonșalanță a prilejuit o mică sesiune foto și încercări eșuate de a o achiziționa. După ce ne-am încărcat bateriile cu de-ale gurii, am decis că e cazul să facem pași pe covoraș și să ne urnim spre Dumbravă. Am străbătut în goana cailor putere orașul și iată-ne în Dumbrava ce adăpostește o întreagă Românie la scară mică, o Românie în care timpul te poartă înspre vremuri în care casele se construiau cu bun simț și dragoste.

Case micuțe din lemn, case falnice, dar discrete de târgoveți, de negustori,de meșteșugari, case care te întâmpină tăcute,albe,case care îți amintesc de copilărie și de bunici.

Biserici clădite pe înalt,cu turle ce parcă se avântă spre cer, având ca trepte pietre uriașe de râu, fântâni- balanțe ale vieții, mori din sate de munte,construite trainic din piatră de râu, mori care au hrănit generații până a ajunge să se odihnească aici,mori din câmpie, înalte, bătute de ploi și vânturi, case plutitoare...

Un cer de un albastru de Voroneț sau de Crai în zile senine, pini maiestuoși,troițe-locuri de popas, două mâțe alintate, care ne-au acompaniat o vreme, doi muncitori care construiau o șură lângă o casă albastră și de la care am aflat că abia din aprilie se vor scoate lacătele care nu ne-au lăsat să intrăm în unele curți și în nicio casă. Nu-i bai,revenim, oricum nu am reușit să vedem tot (muzeul are 6 sectoare tematice din care noi am reușit să vedem 2).

Cu regret ne-am desprins din această lume a trecutului, promițindu-ne a reveni curând...

Am încheiat ziua la Crama studenților din Sibiu unde ne-am întâlnit cu Leo, Bebe și Găbița. Până să vină ei ne-am trecut timpul cu o gustare..dietetică-pâine cu pastă de jumeri,ceapă și boia, pâine cu fasole și varză murată,pâine cu zacuscă.

Gazda ne-a asigurat că mâncarea e bună, se pare că are o relație bună cu soacra, pe care testează mai ales ciupercile:D. Noi l-am crezut pe cuvânt și nu am regretat nicio secundă. Au apărut și sibienii și am stat un pic de povești la un ceai de hamei

( Max și io, șoferu a fo nevoit să bea ceai ceai :D).Și cam asta a fost căci în civilizație, ceasurile chiar funcționează.

Strănutul

2010-01-14T06:14:00.000-08:00

Mă urc în tren, găsesc un compartiment nesuprapopulat și tăcut în care erau un domn şi o doamnă
care dormeau întinşi pe scaune.Cu o umbră de regret îi trezesc şi îmi ocup locu, decisă să mai fur un pui de somn pân la Bucureşti. Mai intră încă o doamnă şi un domn şi trenu se pune în mişcare.
La ceva timp apare un alt domn care ia loc şi strănută. Cei din jur îi spun „sănătate”, el mulţumeste şi începe să povestească cum a trebuit să vină la noi în compartiment deşi de la Bacău unde se urcase stătuse pe alt loc.M-am prins că l-au mutat ceferiştii cu autorizaţie.Domnu care era cu doamna şi dormeau zice că şi el vine de la nu ştiu unde,tot de prin Moldova.Şi încep a povesti cu patos de situaţia politică,de tinerii care nu mai fac nimic.Şi aflu din conversaţia lor că unu a lucrat în marină chemat cică de cei de la securitate, altu e ceferist şil-a prins revoluţia în Liban şi în momentu ăla locu în care stăteau a fost înconjurat de militari că se zvonise că la revoluţie participaseră şi terorişti libanezi şi tot felul de poveşti spuse cu patos şi ton pe măsură.
Nu am reţinut exact cum a ajuns domnu care a strănutat să spună de un prieten de al lui care a inventat un reactor care transformă apa în gaz şi cum dacă această invenţie va fi omologată s-ar rezolva ieftin şi ecologic problema iluminării publice şi a locuinţelor, problema încălzirii şi altele.
Toată lumea a fost entuziasmată.
- Bine şi acest domn este păzit?întreabă cel care lucrase în marină.Că, dacă află ăştia îl împuşcă aşa cum au făcut şi cu americanu ăla.
- Desigur că este.Trei rânduri de garduri.De fiecare poartă treci numa dacă ai cartelă.
- Şi a omologat invenţia?
- A depus actele la OSIM şi aşteaptă aprobarea.
Murmure: Ce chestie domnule. Îți dai seama, dacă află americanii,da ce americanii, arabii ăia care trăiesc numa din petrol ...
Domnu cu strănutu se lansează într-o explicaţie laborioasă a procesului de transformare a apei în gaz care poate fi îmbuteliat la – 15 grade, etc şi cum până şi apa reziduală,cu fecale poate fi folosită, procese fizice şi chimie. Dom’le, omu ăsta a revoluţionat fizica! Au venit de la Măgurele şi au zis că ce a inventat el reinventează fizica. Şi de fuziunea la rece se ştia domnule de acum 200 de ani, păi Jules Verne nu a scris el aia cu căpitanu Nemo? Şi tot reactoru ăsta este de dimensiunile unei unităţi de calculator.
Are o singură piesă care trebuie înlocuită la 6 luni. Toţi ceilalţi ascultă admirativ şi cu o mimică ce exprima o satifacţie maximă- Uite domle, ce însemnă să ai cap!
Domnu care venea tot din Moldova îi cere număru de telefon că vroia şi el un asemenea reactor. I-l dă şi precizează că are un hotel la ieşire din Bacău şi că a venit la capitală să îşi ia jeep-ul de la reprezentanţă, etc.
Sună telefonul .
- Da, domnu senator. Sunt în drum spre Bucureşti..Aaaa,daaa a trimis actele, deja se tutuieşte cu nuş ce domn mare de la OSIM, etc.
Termină convorbirea, cineva îl întreabă cât ar costa o asemenea minune.
- 2000 de ron vine răspunsu promt.
Tăcere gânditoare.
Cum se apropia Gara de Nord am ieşit mulţumindu- i:D în gând pentru frumoasa poveste de dimineaţă .
Unde naiba o fi răcit? Că dacă nu strănuta, dormeam şi eu liniştită.

Lectia de geografie

2010-01-13T00:21:00.000-08:00

În munţii Rodnei se află...desenată de ape harta României . Văzut de sus, lacul Iezer oferă imaginea întregii ţări.

Din păcate, deşi lacul este situat în zona de rezervaţie a biosferei, printre stâncile şi bolovanii de lângă lac, urmele trecerii omului mai precis a celui din categoria porcus turisticus se cam văd, deşi-s oarecum camuflate: peturi, cutii de bere şi de conserve.

Ce înseamnă Muntele pentru mine

2010-01-12T08:26:00.000-08:00

" acolo, unde cugetul nu se-nspăimântă şi unde fruntea se înalţă în tărie ;
unde liber eşti de a cunoaşte,
acolo, unde lumea n-a fost parcelată între înguşti pereti domestici,
acolo, unde cuvintele au izvorât din adancimea adevarului adevărat,
acolo, unde truda fără oboseală întinde braţe spre desăvârşire,
acolo, unde limpedele râu al raţiunii nu-şi pierde firul prin deşertul singuratic al obiceiurilor moarte…”

( R. Tagore)