marți, 31 august 2010

Prin Alpii Transilvaniei


Cine a zis că lucrurile bune vin când te-aștepți mai puțin, nu a trăit degeaba. Așa a fost și cu tura de Făgăraș de acum două săptămâni. La întrebarea lui Max dacă facem o tură la Călțun răspunsul afirmativ a scăpat pe taste nainte de a mai gândi orice altceva. Căci la Călțun doream demult să ajung...
Toate detaliile turei fiind puse la punct joi seara la un ceai de hamei pe terasa de la Olimpia, vineri dimi, adică pe la 10 cum îi șade bine turistului amator ne-am îmbarcat în mașina lui Clau și ne-am îndreptat spre Bâlea lac. Drum liniștit și liber printre dealuri și păduri, țiganii ieșiți la margine de șosea cu gălbiori ne-au făcut să salivăm la gândul unei tocănițe da’ cum dădusem liber bucătarului în weekend am trecut mai departe pân la Cârțișoara unde am făcut la stânga intrând pe drumul ce duce spre Transfăgărășan.
Transfăgărășanul, "drumul din nori", inaugurat la 20 septembrie 1974 a cerut, ca orice lucru măreț și victime umane pe parcursul celor 4 ani cât a durat lupta cu muntele. Drumul s-a născut din rațiuni  strategice în urma invaziei Rusiei in Cehoslovacia din 1968. Ceausescu a vrut sa aiba asigurat accesul rapid al trupelor militare dincolo de munţi, în cazul în care sovieticii ar fi incercat sa invadeze România. În consecinţă, drumul a fost construit în principal, cu forţe militare, dar și civile, muncitorii fiind atrași de salariul foarte mare pentru  vremea aceea 6.000 de lei pe lună....
Urmând cursul văii Bâlea drumul te poartă într-adevăr spre nori. Cu fiecare serpentină ești mai aproape de cer, de pereții de stâncă aidoma unor giganți adormiți și nu poți să nu te înclini cu respect față de munca celor care au făcut posibilă existența lui .
Trecem rapid de Bâlea cascadă transformat într-un bâlci-obor cu mult popor și parcugem ultima bucată spre destinația finală- Bâlea lac, care ne întâpină zgomotos, cu miros de fum de la grătarele omniprezente, tarabe cu bunătățuri de casă (slană, cârnați, brânzeturi  și altele delicatese pentru turistu urban) și cu un urlet că nu-i  pot zice altfel de vuvuzea. Scopul? Semnalizarea plecării pe tiroliană a turistului amator de senzații tari la Bâlea lac. 
Parcăm , ne schimbăm, merg să-mi iau baterii pentru aparat căci acumulatorii mă lăsaseră și rugându-ne să nu ne prindă ploaia până la refugiu căci norii aveau gânduri rele, pornim în traseu. Urcăm fiecare în ritmul său, admirăm aproape de ieșire în șaua Paltinu lacul și cabana din vale..ei de sus totul pare mult mai frumos departe de zgomot și fum și dăm din bețe când la deal când la vale spre vf Laitel. 
Vremea a ținut cât de cât cu noi așa că am mai făcut mici pauze de rearanjat rucsaci, consumat perisabile, adică fructe pe care le-am declarat așa că prea ne făceau cu ochiu, uimindu-ne ca niște copii de văile largi, asemeni unor jumătați de clepsidre, de turmele de oi ce păreau suspendate pe pantele abrupte, de iarba ce mirosea ușor a cimbrișor.

       Ultima porțiune însă am străbătut-o cu capul parțial în nori, dar din  fericire cu picioarele pe stâncă, vremea se cam burzuluise lăsând vântul să zburde cam prea tare pentru gustul nostru. Din fericire mai apăreau spărturi în nori și ne mai puteam întoarce capetele stânga- dreapta. 
            Refugiul și Lacul Călțun ne-au întâmpinat cu negură și vânt…și în scurt timp am înțeles și de ce. Se rușinaseră. Cei care părăsiseră de curând refugiul uitaseră una din regulile de aur ale muntelui Nu lăsa decât urma pasilor tai. În fața refugiului maldăr de gunoaie proaspete, în refugiu, ca într-o  gară părăsită. Drept pentru care, după ce ne-am schimbat am purces la strângerea gunoaielor începând cu cele de afară pentru a nu fi luate de vânt. Ne-a ajutat și Zoli un tip întâlnit în traseu, colocatarul nostru ad hoc. Buun, o dată treaba terminată, am decis că ne putem așeza la masă, căci foamea ne dădea ghes cu insistență. Mâncat bine și pe-ndelete, băut ceai și povestit un pic cu Zoli, care de pe unde suntem, după care Max și Clau au decis să admire peisaju..neguros. Cum mi-era cam somn și genunchiu mă sâcâia, am decis să mă bag în sac pentru moment. Cred că am reușit să ațipesc un pic, după care am ieșit cu gândul să fac o plimbare de recunoaștere. Un pic pe lângă lacul vălurit de vânt, admirat peretele Călțunului pe cât mă lăsau norii  când, deodată s-a spart țeava cu turiști. Primul grup, oameni normali am stat de povești, veniseră dispre Piscu Negru și găsiseră pe marginea potecii un rucscac cu cadru,  abandonat, dar având ceva mâncare în el. Al doilea val nu a mai fo așa. O ceată de puștani cam rebegiți, da plini de ...atitudine. În fine, am făcut abstracție pe cât am putut deși ne cam mânca limba să le zicem vreo două, mai ales când fetele din grup, văzând mâncarea de pe poliță au întrebat cu speranță în glas- Mâncarea asta e de la refugiu? Îmi venea să le zic- da, acu a trecut  capra de la piață și a lăsat una alta și pentru voi. Pe neștiute a venit seara, am  mai  stat un pic cu Max și Clau în fața refugiului la un ceai până când frigul ne-a trimis la somn. Somn care a fost cu cântec de bariton asigurat de un alt colocatar de refugiu. Dar toate au fost uitate dimineața când trezindu-ne, am văzut prin ușa întredeschisă cerul albastru, senin, calm îndemnându-ne să ieșim grabnic la soare. 
                                       
Mic dejun afară pe izopreș, echipat și pornit înspre vf Negoiul ce ne aștepta dincolo de șa. 
Am înconjurat lacul liniștit de astă dată în ale cărei unde limpezi se oglindea soarele și nici nu ne-am dat seama când am ajuns în Portița Negoiului.

             În traversarea spre intrarea în strunga Dracului am zărit o căpriță ce păștea liniștită la baza peretelui, drept pentru care am încercat să mergem cât mai ...neauziți pentru a o putea admira fără a o deranja. Ne-a simțit însă, dar a zăbovit un pic curioasă să vadă ce-i cu noi. 

Așa că, preț de câteva minute ne-am privit reciproc. Ea de sus, noi de jos. Apoi s-a făcut nevăzută printre stânci. Am lăsat în stânga intrarea in Strunga Doamnei (varianta aleasă pentru coborâre) și ne-am îndreptat spre Strunga Dracului, care n-a fost chiar așa cum îi zice numele cu excepția pasajelor unde i-am apostrofat pe Max și Clau pentru..lungimea picioarelor. Unde făceau ei un pas, eu trebuia să fac trei. Hopa sus, împinge picioru, trage-te mâini și din când în când și-n poze, că se impunea, respirat pe praguri și înțelegând dorința ancestrală de zbor în timp ce priveam în zare către partea de est a Făgăraşului ale cărui creste se vedeau din ce în ce mai bine până către Moldoveanu am ajuns în strungă, de  unde după o scurtă pauză am pornit spre vârf, aflat de altfel  foarte aproape.

Și iată-ne mai aproape de cer, rotind privirile spre: țara Ardealului, lacul Vidraru care, chiar și de acolo de sus e impresionant prin mărimea-i, Moldoveanul semeț, custura Sărății, o lamă șerpuită printre văi...Mai apar turiști și un câine alb conform principiului nici o tură fără câine, lenevim în soare povestind cu restul lumii...încă un tur de orizont, poze, un oftat reținut – de ce nu poate fi în fiecare zi ca azi ? și ne dăm la vale cu regret. 

Coborâm pe poteca ce ocolește Vârful dintre Strungi întorcând des privirea și trecem către Căldarea Berbecilor care mi-a amintit de Valea Pietrele din Retezat, spre Strunga Doamnei . 

Soarele arde din ce în ce mai tare, compensând răcoarea din ajun, setea ne cam dădea târcoale căci  consumasem apa pe vârf, dar știam că ajungem curând la refugiu așa că am trimis-o la plimbare. 
                Coborât strunga care e asigurată foarte bine și iată-ne în poteca spre Portiță. O ultimă privire, mai în glumă mai in serios ne întrebăm dacă nu mai repetăm o dată figura de dimineață și la drum.N-am putut rezista tentației și am mai poposit în Portiță, mai ales că de acolo lacul Călțun se vedea ca-n palmă. 

Țup țup jos la lac unde apăruseră droaie de corturi cu turiștii aferenți. Împachetat, strâns, verificat, ronțăit niște dulciuri și fructe, salutat refugiul și mulțumit pentru ospitalitate, bombănit un  burros , de fapt doi- ăl din șa care semnaliza cu o vuvuzea că are mușchi, da nu și creier și ăl de la cort care  a zis Uite băă ce bună e vuvuzeaua la munte și asta a fost. Am făcut drumu-ntors spre Bâlea lac întrebându-ne de ce oare ne par ruscacii mai grei ...

 

 


2 comentarii: