CFR

CFR-ul  nostru, cel mai sigur transportator, etc, etc. A fost și nu cred că va mai fi . De trei zile trenul accelerat Vatra Dornei –București întârzie. Nimic nou, nimic surprinzător, nici măcar tragic. Nici faptul că dna de la difuzor anunță strict întârzierea care nu e aceeași cu  cea afișată pe tabela din gară. Nicio scuză adresată călătorilor. Întârzie punct.

Ai sta în gară, da nu poți. Cum intri, te întâmpină o duhoare în care predomină mirosu de urină. Dar e cald. Și oamenii stau, căci pe peron este curent. Oamenii stau. Au priviri inexpresive. Așteaptă un tren. În picioare, căci în general scaunele sunt ocupate de cei a căror locuință de noapte e gara. Adolescenți, maturi, bătrâni, cu haine culese de prin tomberoane,  măști ale rușinii și tragediei, dorm la căldură în gară. Și uneori fac pe ei. Acolo, în gară, pe scaune. Pute, pute, da-i călduț!.

 Însă nu te poți plânge că nu ai alternativă- fie stai în gară și îți chinui simțu olfactiv, fie te călești pe peron. E frig, curent și mizerie, da nu pute!

            Când într-un final vine trenu, ai grijă să te îmbrâncească oamenii grăbiți să urce și să prindă un loc mai bun și pe bună dreptate.La clasa a II-a sunt câte opt locuri în compartiment, scaune bune pentru cei care nu au probleme cu greutatea. Dacă ai peste 60 kg, mai bine îți iei două locuri sau, dacă nu ai probleme de conștiință îl înghesui pe ăl de lângă tine. La clasa I, scaunele îs mai generoase, nu ai probleme cu spațiul, dar sunt cam mizere și din când în când ai supriza plăcută de a-ți aminte de zicala din copilărie Noapte bună, somn ușor, șapte purici pe-un picior!.

            Înțeleg că e perioaaaaaaadă dificilă, că se lucrează din greu la reabilitatea infrastructurii și asta deschide alt subiect- reabilităm pe bani publici ca apoi să privatizăm anumite tronsoane... Răspunsul la reclamațiile călătorilor față de proasta calitate a serviciilor CFR are cam următoarele componente- întârzierile sunt cauzate de lucrări, trenurile sunt murdare din cauza călătorilor ( și poliția TF ce rol mai are?), tarifele cresc din cauze economice, deci totul e din vina altora, CFR-ul are bunăvoință și campanii publicitare....e de ajuns nu?

            Oare ce s-ar întâmpla dacă, într-o bună zi NIMENI nu și-ar cumpăra bilet la tren?

La frunză

Padina Șindileriei

Duminică dimineața plecat-am cu trenul de 8 din Brașov spre Zărnești pentru o plimbărică-n Piatra Craiului. Cum vremea se anunța frumoasă am ales de cu seară (Doru și subsemnata) să mergem pe Padina Șindileriei, Leiterschlucht numită în vechime. După un scurt popas la o alimentărie din Zărnești am luat-o la pas spre drumul de Plaiu Foii pe care l-am părăsit rapid pentru a intra în poteca spre Șaua Chiliilor. Din poveste în poveste, am trecut de o turmă de oi ce pășteau la poalele pădurii, am admirat primele brândușe de toamnă ce se ițeau curioase și dornice de soare din iarbă, am trecut de schit și iată-ne în pădurea încă verde, a cărei potecă ne-a purtat aproape pe nesimțite spre intrarea în padină.Ca orice padină care se respectă are o poartă cu prag, adică Săritoarea Scării, dotată cu un lanț de sprijin spre ușurarea accesului. Am  văzut lanțul, însă în dreapta mai era o cale de intrare, o săritoare mai micuță care părea destul de interesantă, drept pentru care am zis să vedem cum îi. Un ciot a servit drept primă priză de picior, da’ dar ce faci că a doua era cam ca o menghină, prize de mână nu prea, teoretic dacă te împingeai repede și te transformai în păianjen ajungeai sus. Și stânca era rece de numa. Abandonez, îl las pe Doru, cearcă și el , confirmă că prizele sunt spălate, așa că ne-am întors la lanț care ne-a ajutat să trecem pragul de 4-5 m.

Și iată-ne intrați pe valea îngustă străjuită de pereții maiestuoși. 

Străbatem grohotișul, trecem de Peretele Șindileriei, valea se deschide asemeni unei clepsidre și  soarele ne bate drept în față învăluindu-ne într-o lumină blândă. Înaintăm prin grohotișul prin care se mai ițeau flori galbene de arnică, traversăm valea pe sub Cetatea Șindileriei, ne lăsăm privirile furate de turnurile de calcar profilate pe cerul de un albastru cum numa toamna poți vedea. Continuăm a urca pe grohotiș, lăsăm în dreapta Vâlcelul  Acului și cotim la stânga prin Vâlcelul Secundar unde poposim câteva minute pentru a  admira un scoruș încărcat cu fructe roșii ca rubinele.

Pas cu pas, vorbă cu vorbă ieșim în strungă, înotăm prin jnepeniș, ciugulim fructe de smârdar, Doru e de părere că au gust de morcov, da’ cum înainte de a gusta mă delectasem cu florile bujorului…nu l-am prea simțit. Ieșim ușurel în creastă, ne clătim ochii cu priveliștea din zare...uite Țara Bârsei cât vezi ochii-n față și cerul cerul ăsta albastru....

Urcând și coborând ajungem și la vf Turnu unde ne-am lăfăit în soare și, profitând de faptul că vântul dormea am scos merindea din rucsaci, nu că ne-ar fi fost foame, da să-i mai golim.

Înainte de a ne lăsa copleșiți de lenea de după masă, am  salutat  Piatra Mică și ne-am pornit spre  ref. Ascuțit ieșind în creastă și rezistând cu  greu tentației de a ne opri la degustat merișoare. Am ales varianta mănânc, merg și privesc zâmbind spre padina ce ne scosese-n vârf. 

Poteca ne-a coborât apoi  o porțiune de drum în pădure, ne-a scos într-un luminiș plin de zmeuriș...fără zmeură și ne-a urcat iar în creastă, sus, jos, pe stâncă și prin jnepeniș și tot așa până creasta a devenit tot mai lată acoperită de iarba ce mai păstra parfumul stins al  verii. 

Ajuns-am și la vf Ascuțit unde ne-am amintit de tura precedentă întâmplată într-o iarnă , tură în care am văzut un ciopor de capre prietenoase ce ne-au ajutat să uităm de frig.

Cum timpul ne cam împingea de la spate n-am mai zăbovit la refugiu, l-am salutat din mers și ne-am  dat la vale pe Padinile Frumoase care își merită numele din plin. De la refugiu poteca urmează o muchie înierbată ce te îndeamnă la mers vioi, părăsește apoi muchia și se transformă într-un tobogan circular și continuă prin grohotiș. Ajunși la capătul lui, traseul te poartă fain frumos prin stânga înspre cabană. Asta dacă vrei,dar noi nu am vrut. Căci în față se întindea o vale frumușică și cum nu știam răspunsul la întrebarea – Or fi multe bălării pe aici ?, am decis rapid că există  o singură cale de a-l afla. 

Prima porțiune, prin grohotiș  nu  ne-a încurcat la mers, doar coborâsem de pe unul, dar apoi am bălăurit prin pentru a ocoli săritorile din cale. După prima, coborând noi pe panta înierbată, Doru găsește o tufă de ruzinci, le încercăm să vedem dacă-s coapte..erau, așa că neștiind în acel moment cum se cheamă valea i-am  spus că o botez Valea Ruzincii lucru cu care a fost de acord. E drept că alte tufe de ruzinci n-am  mai găsit, da nu asta e important. Azi am aflat că de fapt am  coborât pe Valea Cheii...

Continuăm coborârea ce devine tot mai sinuoasă, dăm și de izvor, mai pe iarbă, mai peste trunchiuri căzute, prin brădet și prin urzici, care or fi bune la reumatism da nu aplicate direct, părerea mea, ajungem în  partea inferioară a văii și mergem pe firul de-acum generos al apei.

                                     

În scurtă vreme ajungem la pepinieră și de acolo cotim frumușel la stânga pe forestier înspre Prăpăstii pe care le-am străbătut în pas voios de pionier deși știam că nu avem șanse să prindem trenu de 18 . Prin Prăpăstii, o peșteră imensă al a cărei tavan s-a prăbușit, rămânând pereții laterali care impresionează atât prin înălțime, dar mai ales prin formele frumoase, sălbatice, dar și delicate, adevărată operă de artă a naturii, erau turiști de toate felurile, unii se credeau la nuntă și chiuiau de numa, alții se plimbau agale..ca duminica la amiaz. Și am tot dat din bocanci pe drum pân la Botorog și de-acolo pe lângă firul Izvoarelor Domnești pân la Gura Râului unde erau tradiționalii gratargii cu cortu și muzica...așa cum o înțeleg ei . Am străbătut apoi străduțele liniștite pâna-n centru unde am  avut noroc și am prins o ocazie spre Brașov, așa că încadrându-ne în timp am  putut încheia tura cu tradiționalul ceai de hamei, marca Ciuc de data asta.

Prin Alpii Transilvaniei

Cine a zis că lucrurile bune vin când te-aștepți mai puțin, nu a trăit degeaba. Așa a fost și cu tura de Făgăraș de acum două săptămâni. La întrebarea lui Max dacă facem o tură la Călțun răspunsul afirmativ a scăpat pe taste nainte de a mai gândi orice altceva. Căci la Călțun doream demult să ajung...

Toate detaliile turei fiind puse la punct joi seara la un ceai de hamei pe terasa de la Olimpia, vineri dimi, adică pe la 10 cum îi șade bine turistului amator ne-am îmbarcat în mașina lui Clau și ne-am îndreptat spre Bâlea lac. Drum liniștit și liber printre dealuri și păduri, țiganii ieșiți la margine de șosea cu gălbiori ne-au făcut să salivăm la gândul unei tocănițe da’ cum dădusem liber bucătarului în weekend am trecut mai departe pân la Cârțișoara unde am făcut la stânga intrând pe drumul ce duce spre Transfăgărășan.

Transfăgărășanul, "drumul din nori", inaugurat la 20 septembrie 1974 a cerut, ca orice lucru măreț și victime umane pe parcursul celor 4 ani cât a durat lupta cu muntele. Drumul s-a născut din rațiuni  strategice în urma invaziei Rusiei in Cehoslovacia din 1968. Ceausescu a vrut sa aiba asigurat accesul rapid al trupelor militare dincolo de munţi, în cazul în care sovieticii ar fi incercat sa invadeze România. În consecinţă, drumul a fost construit în principal, cu forţe militare, dar și civile, muncitorii fiind atrași de salariul foarte mare pentru  vremea aceea 6.000 de lei pe lună....

Urmând cursul văii Bâlea drumul te poartă într-adevăr spre nori. Cu fiecare serpentină ești mai aproape de cer, de pereții de stâncă aidoma unor giganți adormiți și nu poți să nu te înclini cu respect față de munca celor care au făcut posibilă existența lui .

Trecem rapid de Bâlea cascadă transformat într-un bâlci-obor cu mult popor și parcugem ultima bucată spre destinația finală- Bâlea lac, care ne întâpină zgomotos, cu miros de fum de la grătarele omniprezente, tarabe cu bunătățuri de casă (slană, cârnați, brânzeturi  și altele delicatese pentru turistu urban) și cu un urlet că nu-i  pot zice altfel de vuvuzea. Scopul? Semnalizarea plecării pe tiroliană a turistului amator de senzații tari la Bâlea lac. 

Parcăm , ne schimbăm, merg să-mi iau baterii pentru aparat căci acumulatorii mă lăsaseră și rugându-ne să nu ne prindă ploaia până la refugiu căci norii aveau gânduri rele, pornim în traseu. Urcăm fiecare în ritmul său, admirăm aproape de ieșire în șaua Paltinu lacul și cabana din vale..ei de sus totul pare mult mai frumos departe de zgomot și fum și dăm din bețe când la deal când la vale spre vf Laitel. 

Vremea a ținut cât de cât cu noi așa că am mai făcut mici pauze de rearanjat rucsaci, consumat perisabile, adică fructe pe care le-am declarat așa că prea ne făceau cu ochiu, uimindu-ne ca niște copii de văile largi, asemeni unor jumătați de clepsidre, de turmele de oi ce păreau suspendate pe pantele abrupte, de iarba ce mirosea ușor a cimbrișor.

       Ultima porțiune însă am străbătut-o cu capul parțial în nori, dar din  fericire cu picioarele pe stâncă, vremea se cam burzuluise lăsând vântul să zburde cam prea tare pentru gustul nostru. Din fericire mai apăreau spărturi în nori și ne mai puteam întoarce capetele stânga- dreapta. 

            Refugiul și Lacul Călțun ne-au întâmpinat cu negură și vânt…și în scurt timp am înțeles și de ce. Se rușinaseră. Cei care părăsiseră de curând refugiul uitaseră una din regulile de aur ale muntelui Nu lăsa decât urma pasilor tai. În fața refugiului maldăr de gunoaie proaspete, în refugiu, ca într-o  gară părăsită. Drept pentru care, după ce ne-am schimbat am purces la strângerea gunoaielor începând cu cele de afară pentru a nu fi luate de vânt. Ne-a ajutat și Zoli un tip întâlnit în traseu, colocatarul nostru ad hoc. Buun, o dată treaba terminată, am decis că ne putem așeza la masă, căci foamea ne dădea ghes cu insistență. Mâncat bine și pe-ndelete, băut ceai și povestit un pic cu Zoli, care de pe unde suntem, după care Max și Clau au decis să admire peisaju..neguros. Cum mi-era cam somn și genunchiu mă sâcâia, am decis să mă bag în sac pentru moment. Cred că am reușit să ațipesc un pic, după care am ieșit cu gândul să fac o plimbare de recunoaștere. Un pic pe lângă lacul vălurit de vânt, admirat peretele Călțunului pe cât mă lăsau norii  când, deodată s-a spart țeava cu turiști. Primul grup, oameni normali am stat de povești, veniseră dispre Piscu Negru și găsiseră pe marginea potecii un rucscac cu cadru,  abandonat, dar având ceva mâncare în el. Al doilea val nu a mai fo așa. O ceată de puștani cam rebegiți, da plini de ...atitudine. În fine, am făcut abstracție pe cât am putut deși ne cam mânca limba să le zicem vreo două, mai ales când fetele din grup, văzând mâncarea de pe poliță au întrebat cu speranță în glas- Mâncarea asta e de la refugiu? Îmi venea să le zic- da, acu a trecut  capra de la piață și a lăsat una alta și pentru voi. Pe neștiute a venit seara, am  mai  stat un pic cu Max și Clau în fața refugiului la un ceai până când frigul ne-a trimis la somn. Somn care a fost cu cântec de bariton asigurat de un alt colocatar de refugiu. Dar toate au fost uitate dimineața când trezindu-ne, am văzut prin ușa întredeschisă cerul albastru, senin, calm îndemnându-ne să ieșim grabnic la soare. 

                                       

Mic dejun afară pe izopreș, echipat și pornit înspre vf Negoiul ce ne aștepta dincolo de șa. 

Am înconjurat lacul liniștit de astă dată în ale cărei unde limpezi se oglindea soarele și nici nu ne-am dat seama când am ajuns în Portița Negoiului.

             În traversarea spre intrarea în strunga Dracului am zărit o căpriță ce păștea liniștită la baza peretelui, drept pentru care am încercat să mergem cât mai ...neauziți pentru a o putea admira fără a o deranja. Ne-a simțit însă, dar a zăbovit un pic curioasă să vadă ce-i cu noi. 

Așa că, preț de câteva minute ne-am privit reciproc. Ea de sus, noi de jos. Apoi s-a făcut nevăzută printre stânci. Am lăsat în stânga intrarea in Strunga Doamnei (varianta aleasă pentru coborâre) și ne-am îndreptat spre Strunga Dracului, care n-a fost chiar așa cum îi zice numele cu excepția pasajelor unde i-am apostrofat pe Max și Clau pentru..lungimea picioarelor. Unde făceau ei un pas, eu trebuia să fac trei. Hopa sus, împinge picioru, trage-te mâini și din când în când și-n poze, că se impunea, respirat pe praguri și înțelegând dorința ancestrală de zbor în timp ce priveam în zare către partea de est a Făgăraşului ale cărui creste se vedeau din ce în ce mai bine până către Moldoveanu am ajuns în strungă, de  unde după o scurtă pauză am pornit spre vârf, aflat de altfel  foarte aproape.

Și iată-ne mai aproape de cer, rotind privirile spre: țara Ardealului, lacul Vidraru care, chiar și de acolo de sus e impresionant prin mărimea-i, Moldoveanul semeț, custura Sărății, o lamă șerpuită printre văi...Mai apar turiști și un câine alb conform principiului nici o tură fără câine, lenevim în soare povestind cu restul lumii...încă un tur de orizont, poze, un oftat reținut – de ce nu poate fi în fiecare zi ca azi ? și ne dăm la vale cu regret. 

Coborâm pe poteca ce ocolește Vârful dintre Strungi întorcând des privirea și trecem către Căldarea Berbecilor care mi-a amintit de Valea Pietrele din Retezat, spre Strunga Doamnei . 

Soarele arde din ce în ce mai tare, compensând răcoarea din ajun, setea ne cam dădea târcoale căci  consumasem apa pe vârf, dar știam că ajungem curând la refugiu așa că am trimis-o la plimbare. 

                Coborât strunga care e asigurată foarte bine și iată-ne în poteca spre Portiță. O ultimă privire, mai în glumă mai in serios ne întrebăm dacă nu mai repetăm o dată figura de dimineață și la drum.N-am putut rezista tentației și am mai poposit în Portiță, mai ales că de acolo lacul Călțun se vedea ca-n palmă. 

Țup țup jos la lac unde apăruseră droaie de corturi cu turiștii aferenți. Împachetat, strâns, verificat, ronțăit niște dulciuri și fructe, salutat refugiul și mulțumit pentru ospitalitate, bombănit un  burros , de fapt doi- ăl din șa care semnaliza cu o vuvuzea că are mușchi, da nu și creier și ăl de la cort care  a zis Uite băă ce bună e vuvuzeaua la munte și asta a fost. Am făcut drumu-ntors spre Bâlea lac întrebându-ne de ce oare ne par ruscacii mai grei ...

 

 

Nelu

Lunea dimineață trenu e  mai plin ca de obicei, așa că nu prea ai  loc de ales ...loc. Acestea fiind faptele intru în primu compartiment în care văd un scaun liber, mă  așez confortabil ignorând culoarea dubioasă a plușului în care e îmbrăcat scaunu și mă pregătesc să-mi completez orele de somn. În compartiment mai erau 5 ceferiști plini de viață, da am zis că poate-poate reușesc să ațipesc măcar. Nici nu pleacă bine trenu că  hohote homerice de râs îmi cam spulberă speranțele. Nenea din fața mea bea cu sete dintr-un pet de jumate spre  amuzamentu colegilor- nu era apă, da era un bun pretext să înceapă o poveste despre apă. Unu din colegii lui le împărtășea celorlalți cum a descoperit el un izvor nu’ș pe unde și ce bună e apa aia…

- Aaaa, zice altu ( a se citi urla, că vorbeau toți ca hipoacuzicii) da’ nu știți bă ce a făcut Nelu, ăla care pleca  acasă la  masă și lasa comanda pe A și venea repede cu bicicleta când venea nu’ș ce tren…să schimbe  comenzile

-  Măăă, Nelu ăla mare pramatie...

- Da mă, deci Nelu ăsta le zicea oamenilor că are el pe cineva care îi aduce apă de la Galbeni (probabil un izvor din zona lor) și pe vremea aia nu erau peturi și  venea cu sticle de un litru și le vindea , oamenii luau că cică era bună.

- Daaa, zice altu da știi ce făcea Nelu mă? Cumpăra un șip cu esență de trandafiri, umplea sticlele de la robinetu din gară și apoi turna în fiecare un strop de esență. Și lumea zicea că apa aia era tare bună, mă. Și își făcea Nelu socoteala, 300 de lei pe săptămână- bani de țigări și pâine...Și cât avea bani nu mai aducea la lume, ba mai  făcea și mofturi că e greu să care atâta apă..

- Auzi mă nașule, da stai să vezi, zice altu. Se duce Nelu la o nuntă cu mă-sa și stătea el la o masă cu unii și apare o băbuță și se duce la mă-sa și îi zice Să îi dea Dumnezeu sănătate lu Nelu că de când beau apa aia tare bine mă simt  maică. Nelu vorbea cu ăia la masă, da’ trăgea și cu urechea la ce vorbeau alea. ( În acest moment al povestirii mă gândeam că numitu Nelu va avea ceva mustrări de conștiință și va înceta cu vânzarea apei de gară ca apă miraculoasă).

Așaaaaa și a doua zi era Nelu acasă și vine o altă babă să îl roage să îi mai aducă apă d’aia și Nelu că hâr, că mâr, să vezi mamaie că acolo la izvor au pus taxă- adică nu îi mai ajungeau  banii și urca prețu. Baba acceptă, pleacă și Nelu începe să râdă și să trimită babele credule pe la origini, cristelnițe și prin alte zone.  Da’ să vezi că în camera alăturată era măsa, care și aia bea apa cu pricina  și-l întreabă femeia ce ai mă Nelule cu femeile astea?

-          Dă-le-n....de babe proaste .

........

Da măăăă, Nelu ăsta când vedea că nu-i  rost de învârteală la serviciu pleca pe stradă și umbla mă cu capu-n jos și nu  vorbea cu nimeni, chiar dacă-l cunoștea. Și  dacă-l întrebai –Ce ai Nelule?, Nimic, mă doare capu

…..

Și când s-a dus Nelu în Italia la copii l-am întrebat la întoarcere- Ai făcut mă Nelule ceva și tu acolo, ai mai scos un ban?

- Nu mă, am dormit și am mâncat că io nu mă înțelegeam cu ăia neam

- Cum mă la cât ai învâțat tu, nu știai să parlești acolo un Bongiorno ceva?

- Nu mă, ce să vorbesc io cu ăia? Când am plecat mi-a dat socru-miu- io nu înțelegeam ce zice, el nu înțelegea ce zic- un dicționar să învâț și io ceva.

- Și ai învățat mă ceva?

- Am ajuns acasă mă și i l-am dat lu nevastă și i-am zis să-l arunce sau să-l bage-n.... ce-mi trebui mie mă? Io nu mă mai duc mă în Italia...

Povestea se oprește aici căci trenul a ajuns în gara de Nord, cine știe câte mai aflam dacă mai dura mult călătoria:D

Acolo...

Trăiește acum întrebările. Poate că intr-o bună zi, încet-încet, fără să-ți dai seama, vei descoperi răspunsurile."    - R.M. Rilke

                                             

Hai Hui prin muntii Baiului

     Duminică dimineața, pe o vreme incertă cu tendințe evidente de ploaie :D am ajuns în gara Sinaia unde urma să ma întâlnesc cu Doru pentru a purcede spre Valea Rea. Cum lumea-i mică și rotundă, Doru s-a întâlnit în tren cu o cunoștință comună, mai bine zis cu două-Corina și Gina- o cățelușă plină de viață și amatoare bețe trecking culoarea roșie plecate și ele cu cei de la Amicii Salvamont din Brașov spre aceeași destinație, așa că am dat startul în grup organizat și evident...răsfirat. 

 Am ales varianta scurtă de a ajunge la podul ce trece peste râul Prahova- am trecut liniile, ne-am cocoțat pe scările unui marfar garat pe o linie secundară și de acolo ne-am îndreptat spre drumul forestier ce duce spre Valea Rea. 

În scurt timp s-au format ad-hoc trei grupuri de mers cu ritmurile aferente. Povestind și amuzându-ne de giumbușlucurile Ginei, am trecut pe lângă niște grajduri unde se  odihneau câțiva cai de tracțiune ,  am făcut o mică pauză pentru a admira barajul din stânga- unii au avut o vagă tentativă de a coborî, dar erau prea multe scări până acolo, aproape că nu am simțit cum drumul s-a îngustat până a devenit o potecă ce urcă agale spre ieșirea din vale, ieșire pavată în pantă cu gresii de forme și mărimi variate în o mie de nuanțe de griuri. 

Un fir de apă își face loc timid printre ele și te poartă spre baza versantului care în fiecare an în luna lui mai se transformă într-o grădină suspendată plină cu narcise-Narcissus stellaris (cunoscute și sub numele de - caprine, coprine, ghiocei de munte, cocorite, zarnacade)- de unde și numele de Poiana Narciselor. 

          Admirăm un sinclinal ce amintește cumva de creațiile lui Gaudi, o cascadă în miniatură,

și începem a urca sfioși printre narcise, primule, orhidee, stâjenei, saxifrage..căldărușe..zăbovind la fiecare floare, căutând cele mai bune poziții pentru foto, invocând soarele care se încăpățâna să stea ascuns după nori. Mai abrupt, mai pe curbă de nivel urcăm agale printre narcisele parfumate dorindu-ne ca timpul  să stea un pic mai mult pe loc.  Și a stat..atât cât a ținut de ...mișcarea norilor. Am prins și câteva clipe de cer senin și soare,ca apoi, brusc să ne împingă de la spate ceața și vântul.             

 

                               

Aproape de ieșirea în creastă m-am oprit cu Doru să mâncăm (ne era și foame, dar ne temeam un pic și de ploaie, așa că am zis- ce-i în mână, nu-i minciună). Bună strategie, căci în vreo 10 minute a început a bura ușor, iar valea a fost acoperită de un văl gros de ceață. Când ne pregăteam să-i urmăm pe ceilalți a mai apărut o doamnă din grup care ne-a spus că, mult în spate mai sunt doi întârziați- un băiat și o fată. Am stat să apară și ei și am stat..deja se făcuse frig și vântu se întețise. Îți venea să te întrebi dacă nu cumva, brusc, intrasem în alt anotimp:D. O mică spărtură în nori ne-a permis să îi vedem pe cei doi, ca mai apoi ceața să învăluie iar totul . Când mai aveam un pic și ne-am fi transformat în statui au apărut și cei doi și din stânga...alți doi de care nu știam . În formulă completă ne-am regrupat pe creastă nemaizăbovind mult căci ploaia își intrase deplin în drepturi. Și nu era o ploaie frumoasă și caldă de vară ci una ce parcă amenința să se transforme în lapoviță. Am dat la vale rapid știind că în 10 minute îmi va dispărea senzația de amorțeală cauzată de frig. Parțial adevărat, căci ploaia rece m-a murat de la brâu în jos, bine că aveam geaca de gore, deci pe jumătate eram uscată. Regruparea s-a făcut la răscrucea de drumuri- Zamora- Sorica. Grupul mare a decis să coboare pe prima variantă ce presupunea încă o bucată de creastă, Doru și cu mine am ales varianta Zamora care ne scotea convenabil în Bușteni. Ne-am luat la revedere și am băgat un sprint prin ploaie pe drumu plin de noroi, noroc că nu erau și șanțuri de la tractoare că atunci chiar am fi bombănit ceva. S-a îndurat și ploaia de noi așa că după încă o repriză de alergat eram perfect uscați și mulțumiți, drept pentru care am  mers mai domol admirând pastelul în nuanțe de verde ce ne înconjura.

  Pauză scurtă la o stână de vaci unde am făcut câteva poze...m-ar fi tentat și niște lapte că nimerism taman la muls, da Doru a zis că în combinație cu berea (pe care o planficasem în Bușteni) nu ar fi varianta ideală de încheiat ziua așa că am renunțat și ne-am continuat coborârea. 

Băgat un pic prin crăci din cauza unui drum secundar ce ducea la o casă în construcție, în rest pas alergător până jos, înconjurați de verdele atotputernic al pădurii. 

Am ajuns în Bușteni  pe drumul ce ducea înspre complexul Zamora și am coborât pe străduțe ce ne-au scos la poarta 2 a Fabricii de Hârtie. Între timp cerul se  limpezise și un soare cu adevărat  de mai răsfăța orașul. Hmmm, nu putea să ne răsfețe și în poiană? Trecut pe sub pasarela feroviară și de acolo am ieșit în șoseaua ce duce la gară unde am avut baftă să prindem trenuri spre casă fără a aștepta cu orele.

O tură faină în ciuda vremii capricioase. Nu-i nimic, la anu poate avem mai mult noroc.

Excelsior!

Nicăieri nu e mai bine ca acasă:)

adică în Crai, colțul meu de rai , de 1 de mai cu soare și ceva nori ce vesteau o vreme incertă pentru  ziua ce urma, zăpadă, căprițe curioase și agile, brândușe, cer senin și multă, multă liniște