Auzisem
de Cheile Rîmeţului de la diverşi cunoscuţi , aşa că am zis că ar fi timpul să
vedem cu ochii noştri cum e prin zonă.Părăsim Braşovul cu soarele-n dreapta
şi ne îndreptăm spre primul loc de
popas- Alba Iulia denumită de
cuceritorii romani Apulum şi cunoscută
în Evul Mediu sub numele de Bălgrad. Oraşul
ne întâmpină calm şi însorit, paşii ne poartă spre cele două catedrale,
cea ortodoxă unde a avut loc încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria
şi cea Romano- Catolică unde se găseşte
mormântul lui Ioan de Hunedoara.
E încă
dimineaţă şi doar câteva grupuri de turişti se bucură în linişte de plimbarea prin
cetatea care, după ani buni de hibernare îşi recapată strălucirea calmă, dar cu
atât mai impresionantă.
După o
scurtă pauză de cafea ne îmbarcăm din nou, căci obiectivul nostru final e încă
departe, dat fiind faptul că ne-am
propus să ajungem, în drum şi la Roşia Montană -locul care a stârnit şi stârneşte controverse pentru
că statu ăsta a aşteptat ani de zile
trezirea la realitate. Părăsim aşadar (cu regret) alba cetate şi ne îndreptăm
spre Roşia Montană trecând, din păcate mult prea repede printr-una dintre cele
mai frumoase zone ale ţării - Valea
Ampoiului numită atât de frumos- Poarta
spre Ţara Moţilor. Ajungem în Roşia Montană numa bine cât să mai prindem ultima
intrare în Galeriile Romane , adică pe la ora 14.
Habar
nu aveam de programul de vizitare si ne pregăteam să facem o pauză de cafea, noroc cu paznicul
care, văzându-ne ne-a gonit practic la gura minei unde ghidul îşi începuse
cuvântarea. Am mai întâlnit ghizi pasionaţi, însă acesta ne-a supus unui adevărat maraton verbal. Spre
meritul lui era atent şi la reacţiile publicului. După ce ne-a expus istoria
zonei şi a galeriilor ne-a poftit să coborâm avertizându-ne că vom avea de
coborât echivalentul a 10 etaje şi că nu e prea cald.
Ajunşi
în mină ne-am strecurat prin galeriile
săpate cu dalta şi ciocanul. Ca exerciţiu de imaginaţie, gândiţi-vă numai la
munca celor care au spart stânca, cărând apoi coşurile cu bucăţi de rocă la
suprafaţă. Ghidul nostru ne povestea, printre altele că, pe vremea romanilor li
se promitea sclavilor eliberarea...dacă rezistă 10 ani în mină. Tot în galerii
s-au găsit de către mineri în jur de 50
de tăbliţe cerate scrise în limba latină vulgară, reprezentând în principal contracte de arendare/exploatare.Ele s-au
păstrat în stare bună datorită
condiţiilor de depozitare. Iniţial, minerii le-au predat, dar în timp dându-şi
seama de valoare lor le-au valorificat în particular. Din numărul total s-au
păstrat în bună stare 25 şi dintre acestea majoritatea au fost scoase din ţară.
Ieşim
din nou la suprafaţă unde ghidul ne prezintă partea de muzeu în aer liber unde
sunt expuse unelte pentru minerit care ne-au
fost prezentate în amănunt de către preapasionatul ghid şi câteva pietre funerare care ilustrau prin
texte şi decoraţiuni starea financiară a
defuncţilor. Ne-am îndreptat apoi spre Muzeul Mineritului unde am putut admira şi o excelentă expoziţie de fotografii alb
negru despre viaţa şi activitatea
minerilor din Prima Californie, cum mai este cunoscută Roşia Montană.
Ne
îndreptăm apoi spre centru care arată ca un platou de filmare cu case de epocă
, abandonat. Multă tristeţe. Majoritatea caselor au plăcuţe care le proclamă
monumente istorice. Oare banii investiţi în tot felul de manifestări de masă
numite festivaluri de sezon nu ar fi fost mai bine plasaţi aici? Dar până să
înveţe „ forurile compitente” despre
dezvoltarea durabilă şi beneficiile investiţiilor în turismul adevărat
şi nu cel de faţadă, vor mai cădea probabil multe ţigle şi cărămizi.
Părăsim
şi Roşia Montană sperând că data viitoare vom avea mai mult timp pentru a
străbate la pas toată zona. Planul
nostru este să ajungem la intrarea în Cheile Rîmeţului înainte de căderea
serii. Dar cum omul propune şi soarta dispune, nu a fost chiar aşa. Oricum, privind
în urmă a meritat ocolişul. Ocoliş, căci urmând indicaţiile sfântului GPS
am intrat la un moment dat pe un drum
numit judeţean care a fost prietenos până la un punct, după care am mulţumit
Domnului că nu plouase recent. Dealtfel, la un moment dat am întâlnit un indicator pe care scria că drumul este închis cam trei luni pe an. Am urcat şi
am coborât prin păduri de foioase care
păreau că nu se mai termină, când şi când, în luminişuri mai zăream câte o urmă
de aşezare omenească...jos în vale. A fost aproape sărbătoare când am zărit un
indicator pe care scria Geogel. Dar nu l-am
urmat şi am mers înainte urcând
pe curbă de nivel şi bucurându-ne de prima vedere a zonei Cheillor. Lumina uşor
tremurătoare îmbrăca valea mărgintă de stânci semeţe. Pe dealuri se rostogoleau
căpiţe.Altele stăteau de strajă parcă, Dar eram încă departe şi soarele dădea semne
de oboseală. Ajunşi în sfârşit în satul Rîmeţ
mai aveam puţin şi ţopăiam de
bucurie că, uite acuşi ajungem punem cortul şi ne relaxăm. Da, da îţi spune
cineva râzând poznaş, bucuraţi-vă!. Coborâm un drumeag cam de căruţe, ajungem
lângă un grup de gospodării şi o întrebăm pe o fătucă desprinsă parcă din
tablourile lui Tonitza , dacă pe acolo se poate ajunge la mânăstirea Rîmeţ.
Răspunsul a fost da urmat însă de inevitabilul dar. Adică puteai coborî astfel: la picior, cu calul sau cu o maşină
de teren. Cu Loganul, nu!Hmm după o mică şedinţă decidem că nu avem chef de
aventuri pe drumuri necunoscute şi ne îndreptăm înspre unde ne îndrumă fătuca.
Şi iaaaar am mers parcă pe drumul spre
nicăieri, până ce am ajuns să trecem şi printr-o carieră unde am uitat de oboseală
şi de uşoara tracasare ce ne cam zgândărea
urmărind luna ce parcă ne aşteptase
pentru a ne 'spune' in felul ei că suntem totuşi în vacanţă şi că, la un moment dat vom ajunge unde dorim.
Ieşind
din carieră, surpriză! Am ajuns şi la
şosea şi după aproape o oră ne aflam pe drumul de intrare în Cheile Rîmeţului.
Din documentarea noastră ştiam că exista o cabană omonimă şi gândeam că poate
are şi spaţiu de campare. Cabana există, însă aşa cum am aflat de la tanti de
la barul protejat cu plasă de sârmă a fost luată înapoi de maici şi cazarea se
face pe baza rezervărilor prealabile. Şi loc de cort? Hmmm, v-aş putea lăsa în
grădină, dar dimineaţă să strângeţi, că mă ceartă măicuţele. Cum varianta
nu ne surâdea am întrebat dacă înspre intrarea
în chei nu ar fi loc de campare. Primim indicaţii şi ne îmbarcăm rapid
căci ne cam dădea ghes foamea. După vreo
10 minute de mers pe un drum răpciugos că alfel nu îi pot zice ajungem la
poieniţa indicată şi începem a ne monta casa de noapte în maximă viteză...zăbovind puţin la momentul cuielor
care nu înţelegeau că ar trebui să intre şi în pietre.
A
urmat apoi cina multaşteptată urmată de un ceai de hamei şi un somn acompaniat
de foşnetul fagilor.
Dimineaţa
ne-a întâmpinat senină, aşa că după un
duşuleţ rapid în râu ne-am luat micul dejun şi, la drum! Poteca te poartă spre
chei preţ de vreo 15 minute şi apoi, gata intri în împărăţia apei ! Cheile sunt
amenajate astfel încât le parcurgi prin apă numai dacă ţii morţiş.
La Portal testăm apa, destul de prietenoasă, dacă nu zăboveşti îndelung.
Trecem şi de Cuptor...sau prin el...
Şi tot aşa croindu-ne drum, nu întotdeauna la fel de uşor ca şi apa ajungem la final în satul Cheia
unde poposim pentru a ne încărca bateriile, apoi mergem până la bisericuţa lângă care se află şi un mic cimitir
mai explorăm puţin zona, descoperim un traseu spre alte chei pe care ne promitem că-l vom explora data viitoare şi facem cale-ntoarsă.
Ajunşi la cort ne schimbăm şi luăm masa, mişcarea se ştie face poftă de mâncare, apoi o pornim spre mânăstirea Rîmeţ, rugându-ne să nu ne prindă ploaia cam dădea târcoale trimiţând la înaintare fanfara de tunete. Avem noroc şi scăpăm pentru ceva timp de un duş nedorit , aşa că ne bucurăm din plin de vizită, mai ales că la muzeu avem parte de o maică ghid ce aşa de fain ştia a povesti că nu-ţi mai venea să pleci.
Numele mânăstirii provine din limba romana Ramet vine din latinul eremitus provenit din grecescul erimitis - ou . ( singuratic, eremit)-de la erimia, - as ( -n ) - loc solitar, desert) şi ne spune şi care a fost la origine rolul ei - loc de retragere a feţelor monahale în perioadele de restrişte.
Istoria nu a fost prea blândă cu această mânăstire, închisă o perioadă pe vremea comunismului .Voinţa şi perseverenţa maicilor au învins însă şi au reuşit să facă din ea mândria Arhiepiscopiei din Alba.
Frumoasa tura ai tras.
RăspundețiȘtergereIn mai putin de o saptamana re-ajung si eu in Cheile Rametului
PS - din cate stiu eu, cei din zona Ramet nu sunt moti. Stiu cu siguranta ca celor din satul Ramet (cel de pe dealul din spatele manastirii) li se spune mocani
Multam:). Sper sa prinzi si vreme buna.Multam si pentru informatie(chiar nu stiam), eu ma refeream insa la toata tura in ansamblu
Ștergere